Îndrumătorul sihaștrilor de pe Valea Hozevei

Una dintre cele mai cunoscute mănăstiri din Țara Sfântă este a Sfântului Gheorghe Hozevitul de pe Valea Pârâului Cherit sau a Hozevei, loc de rugăciune și de retragere atât în istoria Vechiului Legământ, dar și în Legea Harului.

Ocrotitorul acestei lavre, Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul, este sărbătorit de Sfânta Biserică în ziua a opta a lunii ianuarie, însă, așa cum e firesc, obștea mănăstirii în care s-a nevoit și unde se află cinstitele sale moaște îl pomenește permanent.

Tot mai mulți români care călătoresc în Țara Sfântă au auzit de Sfântul Cuvios Gheorghe de la Hozeva, mănăstirea sa fiind vizitată de pelerini mai ales pentru a se închina moaștelor unuia dintre conaționalii noștri, Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Mănăstirea Neamț sau Sfântul Ioan Iacob, Noul Hozevit, cum a mai fost numit.

Cunoscut și cinstit alături de sfântul nostru român, Cuviosul Gheorghe de la Hozeva îi reprezintă pe sihaștrii care au părăsit toate ale lumii acesteia: rudenii, părinți, prieteni, case, pământuri și s-au dus să-I slujească Domnului. De aceea, au primit daruri însutite și viața veșnică au dobândit.

Cuviosul Gheorghe s-a născut la mijlocul veacului al VI-lea. Era originar din Cipru, patria sfințită de mulți ierarhi și călugări mărturisitori. După ce i-au murit părinții, dorind să evite o căsătorie forțată de către unchiul său care îi era tutore, a fugit în Țara Sfântă. Acolo se afla fratele lui mai mare, Heraclid, care pustnicea în Lavra Kalamon, situată nu prea departe de râul Botezului Domnului, între Ierihon și Iordan. La Kalamon a viețuit pentru scurt timp și Cuviosul Ioan Iacob, în căutarea unui loc liniștit în care dorea să se nevoiască până la sfârșitul vieții.

Viața era aspră, cu atât mai mult cu cât, după cum mărturisea Sfântul Ioan Iacob, apa era amară, iar locul se afla aproape de drumul vechi care făcea legătura între provinciile Galileea, Samaria și Iudeea, pe unde treceau destui călători.

Fratele lui l-a sfătuit să meargă la Hozeva, în pustiu, pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon, unde se afla o mănăstire întemeiată cu vreo 100 și mai bine de ani înainte de ajungerea sa acolo. Ctitorul acestei mănăstiri a fost Episcopul de Cezareea, Ioan, trecut și el în rândul sfinților. După ce a devenit monah, Gheorghe a fost încre­dințat unui călugăr bătrân originar din Mesopotamia. Acesta era foarte aspru și nedrept, dar ucenicul i se supunea întru toate, fiind răbdător, binevoitor, considerând că Domnul vorbea prin cuvintele bătrânului căruia îi slujea. Într-o zi, întârziind să-i aducă apa de la pârâu, bătrânul l-a lovit cu putere în fața întregii obști. Atunci mâna i-a paralizat și apoi i s-a uscat.

Cuviosul Gheorghe a fugit de slava deșartă întrucât călugării îl cinsteau mai mult decât se cuvenea și s-a întors la Kalamon, unde mulți ani a împărțit chilia, dar și viețuirea simplă, cu fratele său, Heraclid. Nu îl privea ca pe un frate după trup, ci ca pe un părinte duhovnicesc.

Sinaxarul ne spune că nu schimbau niciodată cuvinte de prisos. Stăruiau în rugăciune, se mulțumeau cu hrana săracă a pustiului și cu puținele daruri din partea pelerinilor care se abăteau pe acolo. După multă rugăciune și trăire cuvioasă a ajuns să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu, astfel încât la atingerea lui copacii uscați rodeau, iar apropierea de leii pustiului nu mai era nici un pericol pentru el. După ce fratele mai mare a trecut la Domnul, la vârsta de 70 de ani, Gheorghe a continuat să trăiască în același loc și să îi urmeze pilda de smerenie, fiind gata mereu să îi ajute pe frații din lavră.

La moartea starețului însă, tulburările care au cuprins obștea l-au făcut pe Cuviosul Gheorghe să se întoarcă în mănăstirea de metanie, la Hozeva, unde a fost întâmpinat cu bucurie. Se retrăgea o săptămână și se ruga după rânduiala pe care o deprinsese în tinerețe, iar în zilele de duminică și la sărbători se alătura obștii. Usca la soare hrana ce o primea și o folosea în zilele săptămânii înmuind-o în apă. S-a străduit să se roage asemenea părinților pustiei. De aceea, dobândise putere asupra duhurilor necurate. Participa și la ascultările de obște, deși zilele erau fierbinți, cu temperaturi foarte
înalte în pustiu, mai ales vara. Era întotdeauna în mănăstire când se cocea pâine și stătea lângă cuptor, unde căldura era dogorâtoare, chiar insuportabilă.

S-a străduit foarte mult să nu judece pe nimeni. A rămas în istoria mănăstirii ca un monah care s-a învrednicit de harisma discernământului duhovnicesc care trecea mult cu vederea, dar spunea că unii monahi sufereau de împrăștiere, mai ales în vremea rugăciunii și a slujbelor. De aceea, îi îndemna spunându-le: „Credeți-mă! Chiar dacă un om ar putea face cerul și pământul, dar, dacă l-ar disprețui pe aproapele, toată lucrarea lui este zadarnică, iar soarta lui este asemenea celor fățarnici. Nu ne putem apropia de Dumnezeu decât fiind în pace cu aproapele. Toate păcatele și patimile, spunea Cuviosul Gheor­ghe, au la bază mândria și duc către moarte, pe când ascultarea și supunerea față de Domnul sunt viață, lumină și bucurie”.

Înainte de năvălirea perșilor, în anul 614, sfântul a prezis, în urma unei înștiințări de la Duhul, zilele grele prin care avea să treacă Ierusalimul, Ierihonul, precum și mănăstirile din apropiere. Atunci au fost omorâți ori luați robi mii de călugări. Valea Iordanului era plină de mănăstiri, care apoi au rămas doar ruine.

Nu voia să părăsească locul în care Dumnezeu îl așezase. Unii călugări au avut timp să fugă în Arabia după ce le-a prezis nenorocirea ce se apropia, iar alții s-au ascuns în peșteri și au murit acolo.

La stăruințele ucenicilor, Cuviosul Gheorghe a primit în cele din urmă să se întoarcă la Kalamon. Cei mai mulți dintre călugări au fost uciși de perși în acel an greu pentru creștinătate sau au fost luați robi, însă Sfântul Gheorghe s-a impus în fața barbarilor, care în cele din urmă l-au eliberat. Le vorbise cu înțelepciune și a rămas demn, răspunzând cu fermitate înaintea lor. Perșii au fost uimiți de comportamentul minunatului monah.

S-a întors la Hozeva, unde a rămas până la sfârșitul zilelor, slujit cu multă dragoste de ucenicul care avea să îi scrie viața, monahul Antonie. Prin rugăciunile sale, mănăstirea a avut cu îndestulare făină și untdelemn din care pregăteau masă pentru primirea oaspeților, dar mai ales pentru sihaștrii dimprejur care se adunau în taină la marile sărbători, pentru a participa la Liturghia săvârșită de Cuviosul Gheorghe, îndrumătorul călugărilor de pe Valea Hozevei.

Ajuns la o vârstă înaintată, a simțit că i se apropie momentul plecării. L-a chemat atunci pe ucenicul său Antonie, dar acesta, fiind ocupat cu primirea oaspeților, nu a putut veni la căpătâiul lui. Bătrânul i-a transmis: „Nu te tulbura, o să aștept până când îţi vei termina treaba”. Când într-un târziu a sosit ucenicul, l-a îmbrățișat și a spus de trei ori: „Ieși, suflete al meu, și du-te la Domnul”. Așa a murit fericitul îndrumător al călugărilor de pe Valea Hozevei.

Ulterior, mănăstirea a trecut adeseori prin încercări. Nu doar în vremea perșilor și mai târziu în timpul stăpânirilor păgâne. Uneori a rămas pustie. La jumătatea veacului al 20-lea, doi călugări români aveau să fie următori Sfântului Cuvios Gheorghe Hozevitul, nevoindu-se în același loc, cu aceeași rânduială a rugăciunii și tăcerii, Sfântul Ioan Iacob și ucenicul său Ioanichie. Odată cu descoperirea moaștelor Sfântului Ioan Iacob, Noul Hozevit, și așezarea lor mai întâi în paraclis și apoi în biserică, mănăstirea s-a înnoit, iar monahii s-au adunat, până la numărul de cinci, șase, ceea ce înseamnă foarte mult pentru locul acela.

În momentul de față, arhimandritul Konstantinos, împreună cu ucenicii săi, arată cinstirea cuvenită sihaștrilor de altădată de la Hozeva și aș spune, în mod special, Sfântului Cuvios Ioan Iacob, următor în vremurile amintite al marelui îndrumător al sihaștrilor de pe Valea Hozevei, Cuviosul Părinte Gheorghe.