Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Infidelităţi
Cât Adevăr, atâta Libertate, ne învaţă Cartea Cărţilor. Ce se întâmplă atunci când ne găsim faţă în faţă cu ceea ce resimţim drept limite ale libertăţii? Undeva, ceva scârţâie în edificiul sufletului nostru. Departe însă de miezul Fiinţei, care nu are a face cu dihotomia limită-dezmărginire, fiind locul topirii acestor, până la urmă, convenţii, al neutralizării plusurilor şi minusurilor, al mişcării şi nemişcării, al liniştii şi neliniştii...
Şi cum se insinuează disconfortul îndepărtării acesteia? Poate în sarea lacrimilor. Poate în sudoarea frunţii. Poate în nervul zvâcnirilor decorticalizate. Poate în ceasurile pierdute haihui, numărând frunzele căzute sau paşii de pe alei. Poate şi în uscăciunea rugăciunilor... Dar când suntem conştienţi de îndepărtarea de care, altfel, lesne facem vorbire - intelectualizând, raţionalizând şi apărându-ne prin tot felul de alte subterfugii? Pentru fiecare există fulguraţii ale netimpului în coji de timp. Sunt secunde când cerul pare atât de aproape de pământ, încât linia orizontului e un nonsens, când apa arde şi focul îngheaţă, când prejudecăţile se sparg în mii de cioburi, lăsând ochiul curat şi aripa gândului uşoară. Acelea sunt clipele care contează, din ele ne recompunem. Sunt clipe de Graţie şi consistenţa lor nu e alta decât fidelitatea. În raport nu cu ceva exterior, ci cu Adevărul intim, ce nu poate fi ţintuit în concepte, dar care se lasă aproximat. Momentele acestea binecuvântate nu ne pretind nimic şi nu ni se oferă ca recompensă pentru nimic. Apar şi dispar într-o logică dincolo de procustienele noţiuni ale meritului sau vinei. Duhul suflă unde vrea... şi când vrea. Numai că a trăi starea de Graţie e a respira lumina îngerilor. Şi nu fiecare globulă roşie din sânge ne e făcută din lumină... întunericul ne mişună prin vine deopotrivă, strigând la noi să ni-l îmblânzim. De aceea, unii suntem docili Adevărului propriu numai după ce vom fi epuizat tentaţia rebeliunii, a fugii, a orbecăirii bezmetice. De aceea, unii intuim ce va să zică fidelitatea faţă de sine numai cunoscând avatarurile infidelităţii. Avem nevoie de gratii ca să apreciem libertatea. De surogate, ca să fim recunoscători adevărurilor. Şi ni le confecţionăm pe toate, prin alegerile neinspirate. Aşa stând lucrurile, viaţa ne apare ca o sumă de infidelităţi ponderată cu scântei de Adevăr. Important e de unde venim înspre Lume, cum ne deschidem sau ne închidem Lumii. Şi cum o privim: închisă sau deschisă. Lumea fiind orice. Totul. O piatră. O algă. Un fluture. Un om. O carte. O cruce. Un bocet. Un zâmbet. Putem alege, şi alegem (deşi de atâtea ori ne convine să credem că nu tocmai) să ne raportăm la Lume arătându-ne doar o faţă şi privind-o doar dintr-un punct de vedere. Putem, în limbaj buberian, să găsim în celălalt un Tu sau un Acela (cuvânt care, în gramatica limbii române, conservă nuanţa sus-amintitei îndepărtări). Putem să ne propunem să salvăm aparenţe sau, dimpotrivă, să nu ne intereseze decât esenţele, şi aşa ne otrăvim viaţa cu tot atâtea infidelităţi. Sau putem să acceptăm că nu există suprafaţă fără profunzime, aparenţă fără esenţă, şi aşa rămânem mai aproape de Adevăr.
.jpg)
