Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Infirmităţile sufletului
E foarte curios câtă milă inspiră defectele fizice şi cât dispreţ cele sufleteşti. Toată lumea zice: „săracu' de el, e şchiop, e orb“, dar nimeni nu spune: „sărmanu' de el, e zgârcit, e îngâmfat, e lacom sau intrigant, când acestea sunt infirmităţi de pe urma cărora suferim sau ar trebui să simţim că suferim ca şi de pe urma infirmităţilor fizice. Un defect fizic îţi dezechilibrează corpul şi asta se răsfrânge asupra sufletului într-un mod neaşteptat. Adică se poate întâmpla să îţi dea o cunoaştere mai profundă asupra ta, asupra celor din jur, suferinzi or nu. Sau, dimpotrivă, te poate face mai crud, mai neîndurător. Deci efectele sunt împărţite, pot fi bune, dar pot fi şi rele.
Dar gândiţi-vă la defectele care zac numai în suflet. La patimi. Vă daţi seama ce infern trebuie să fie într-un suflet şchiop sau nevăzător, sau amândouă la un loc, sau câte vreţi?
Toate patimile sufleteşti au la origine complexe, de inferioritate, de superioritate. Ele ne prezintă în mod distorsionat felul în care suntem şi realitatea lumii. Doar cine se cunoaşte cu adevărat pe sine nu e invidios, nici intrigant, nici arivist.
Cehov spunea undeva că „la om totul trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet“. Aşadar o umanitate fără complexe, unde echilibrul să fie dat atât de frumuseţea exterioară, cât mai ales de cea interioară. Oamenii virtuoşi, indiferent cât de bătrâni sunt, niciodată nu îşi pierd frumuseţea. Pentru că au mutat-o din feţe în inimile lor. Iar frumuseţea este un alt nume al adevărului. (Prelucrare din Ileana Vulpescu, „Arta conversaţiei“, Editura Tempus, 2010)