Influenţa asupra evenimentelor

Am simţit nu o dată că starea mea sufletească modifică realitatea şi că, dacă nu m-aş fi aflat într-un anumit loc, înfăţişarea acelui loc ar fi fost alta. Mai întâi, simpla mea prezenţă dădea împrejurării o înfăţişare pe care nu ar fi avut-o în lipsa mea, în al doilea rând, starea mea de spirit sporea efectul prezenţei fizice: parcă ieşea în afara mea, se lipea de evenimente şi le schimba cursul. Cum să uit cum, certându-mă pe stradă cu o fată, ajunsesem amândoi la o irascibilitate atât de mare, încât, la un moment dat, am simţit că, dacă nu se întâmplă ceva, orice, numai să se întâmple ceva, o să plesnim amândoi de tensiune. A fost întocmai ca în pragul unei furtuni, când, atmosfera fiind foarte încărcată, simţi cum aerul apasă la propriu asupra lucrurilor din jur, modificându-le consistenţa.

Cearta avea loc pe o stradă din centrul vechi al Constanţei, într-o zonă unde maşinile nu aveau voie să circule şi unde te puteai plimba nestingherit, fără teama că vei fi călcat de vreuna. În plus, şi acesta e amănuntul decisiv, era aproape miezul nopţii şi, în afară de noi, nu mai erau pe caldarâm decât câinii vagabonzi. Şi atunci, pe strada aceea îngustă şi uşor înclinată, cu noi mergând unul lângă altul şi fierbând sub presiunea unei furii ce atinsese punctul culminant, pe strada aceea goală la miez de noapte, în faţa noastră, la o intersecţie aflată cam la cincizeci de metri înainte, am auzit un vuiet de motoare ambalate, şi două maşini, venite din sensuri perpendiculare, s-au ciocnit bot în bot şi au rămas nemişcate. Şoferii au sărit din maşină şi au început să urle unul la altul, iar noi priveam consternaţi priveliştea şi, în acelaşi timp, fără să ne-o mărturisim, trăiam o uşurare nemaipomenită, un fel de descărcare interioară ce ne provoca bucuria, şi asta fiindcă intuiam amândoi că, prin necazul şoferilor, noi fusesem absolviţi de o tensiune pe care nu o mai suportam şi care, transmiţându-ne în afara noastră, provocase accidentul.

E un semn de indiscreţie imorală s-o recunosc, dar şi eu, şi ea ne bucuram copilăreşte de accidentul ce avusese loc în faţa noastră şi, în timp ce oamenii aceia urlau unul la altul blestemându-şi zilele, noi îi priveam cu recunoştinţă şi cu o mare linişte interioară, şi asta deoarece ştiam că, în lipsa accidentului, s-ar fi putut ca un alt accident să aibă loc, unul în care să nu mai fie implicate două maşini, ci sufletele noastre. Fireşte, în întâmplarea aceasta e vorba de nişte variabile sufleteşti ce sunt cu neputinţă de sesizat din afară, dar eu, atunci, pe strada aceea pustie, la miez de noapte, am simţit fără putinţă de tăgadă că accidentul acela nu fusese provocat de neatenţia şoferilor, ci de un insuportabil câmp psihic ce se adunase în jurul nostru. Tensiunea aceea răbufnise şi găsise ca supapă două maşini. Dacă nu ar fi fost maşinile, ar fi fost altceva, ştiu sigur. S-ar fi rupt o creangă de copac sau s-ar fi crăpat zidul unei case, s-ar fi prăbuşit din zbor un pescăruş sau s-ar fi făcut ţăndări lângă noi o vitrină. Ceva s-ar fi întâmplat, asta ştiu sigur.

Cum să povesteşti cuiva o asemenea întâmplare fără să te acoperi de bănuiala că ori suferi de superstiţii primejdioase, ori ai înclinaţii nesănătoase spre lumea spiritelor? Eu ştiu însă ce am trăit în clipa aceea: certitudinea iraţională, venită de undeva din adâncul meu sau de dincolo de mine, că încordarea mea îşi găsise un debuşeu salvator, ce împiedicase doi oameni să se rupă unul de altul.

"Eu ştiu însă ce am trăit în clipa aceea: certitudinea iraţională, venită de undeva din adâncul meu sau de dincolo de mine, că încordarea mea îşi găsise un debuşeu salvator, ce împiedicase doi oameni să se rupă unul de altul."