Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Înfrângere şi renaştere
Evanghelia de la Luca 6:31-36 ne vorbeşte, am văzut, despre "iubirea vrăjmaşilor". "Vrăjmaş": un cuvânt care sună desuet în vocabularul nostru de azi. Chiar angrenat în structuri şi mecanisme sociale a căror dinamică e dictată de forţe şi interese nu totdeauna conciliabile, cu greu poţi admite că ai fi în stare să-ţi iei pe cineva de duşman. Nu cadrează cu imaginea de sine a unui trăitor în secolul al XXI-lea, să recunoaştem... A-ţi identifica un inamic e sinonim cu a accepta că ai o problemă în gestionarea conflictelor şi că eşti genul care le lasă să escaladeze dincolo de buza prăpastiei.
Şi totuşi... de câte ori nu ne purtăm unii cu alţii lepădând haina omeniei şi agitând ameninţător simboluri, însemne, mărci ale puterii sau influenţei, fiindu-ne câteodată de ajuns să băgăm spaima în oasele celuilalt fie şi de amuzament... de câte ori nu confirmăm, fără să vrem, dictonul cel cu lupul şi cu omul... de câte ori nu ne prindem unii altora vrăjmaşi de parcă miza ar fi însăşi viaţa şi moartea noastră... Religia obrazului întors vine cu încă o poruncă nouă: "Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri". Pavel, la Galateni 4:16, ne avertizează cu privire la o greşeală ce ne poate ademeni. Putem, găsindu-ne în eroare, să considerăm vrăjmaşi pe cei care ne arată adevărul, spune Apostolul: "Am ajuns deci vrăjmaşul vostru spunându-vă adevărul?", se întreabă Marele convertit, aducând lumină asupra acelei logici a relaţiilor interpersonale în care când nu-ţi convine ce vezi în oglindă cedezi primului impuls şi o faci cioburi. Şi există o optică în care fiecare aşa-zis vrăjmaş nu face de fapt decât să-ţi fie oglindă. Ecou. Cel despre care crezi că te duşmăneşte de fapt îţi arată unde mai ai de finisat, dacă nu de dărâmat şi rezidit, la tine. E alegerea ta dacă-ţi iei concediu, din lene, şi ataci când te simţi atacat, sau te întrebi ce anume din comportamentul tău a facilitat celuilalt un gest pe baza căruia ţi-l treci în rândul vrăjmaşilor. Celălalt stă în faţa ta şi-ţi spune un adevăr despre el şi despre tine. Că nu se pricepe de fiecare dată să o facă asertiv, ci fie agresează, fie te încurajează, submisiv, să-l agresezi, ţine de inteligenţa sa emoţională. Creştinismul vine şi pune în locul Legii talionului, al Dreptăţii - valori nediscutabile, numai, nu de luat în sensul pervertit în care le mai luăm din când în când, ci de lăsat cu rădăcinile undeva în Cer - Legea Dragostei, şi nu întâmplător. Ci fiindcă dragostea e răspunsul care poate vindeca, e reacţia care poate pune pe gânduri, e actul care poate schimba. De aceea Fericitul Augustin decreta: "Iubeşte şi fă ce vrei". Iubind, nu ai cum să greşeşti. Dacă pui de fiecare dată început bun dragostea, îţi dai seama şi de faptul că acela pe care-l etichetasei "vrăjmaş" îţi e un prieten mai îndepărtat. "Vrăjmaşul" care ţipă după iubirea ta şi nu ştie să ţi-o ceară altfel decât biciuindu-ţi sensibilitatea e de fapt un adversar într-un joc de-a lupta. El te provoacă să accepţi o înfrângere ca să-ţi asiguri o victorie. Şi preţul e de cele mai multe ori modic, deşi câteodată hiperbolizăm şi ni se pare că ni se cere absolutul. Înfrângerea pe care trebuie să o acceptăm e aceea a orgoliului, aproape de fiecare dată. Numai, noi confundăm orgoliul cu demnitatea, umilinţa cu jignirea, şi uite aşa ne autoîndreptăţim. Dacă am păstra viu adevărul că valoarea de fiinţă umană - în perspectivă creştină, chip al lui Dumnezeu - e intangibilă, nu ne-am agita pentru "murmurul nimicurilor" (în expresia aceluiaşi Augustin). Am accepta bucuroşi micile înfrângeri drept pietre pentru un templu al renaşterilor interioare. Şi am vedea în fiecare pumn închis, ridicat ameninţător, promisiunea unei iniţieri.
.jpg)
