Îngerul păzitor

Am fost foarte impresionat când am aflat citind nu ştiu unde că la înmormântarea lui Trackl nu a asistat decât un singur om. Era, se pare, un om simplu, ordonanţa sa de pe front din timpul Primului Război Mondial, care-l admira şi care ţinea foarte mult la el fără să ştie însă de ce. Probabil fiinţa aceea umilă era chiar îngerul păzitor al marelui poet, care, din nefericire, nu reuşise să-i abată destinul sumbru, dar îl însoţise până în clipa morţii.

Cred că în viaţa fiecăruia dintre noi există o asemenea făptură care camuflează entitatea angelică. După cum numeroase alte persoane care, purtând influenţe malefice, ascund demoni gata oricând să ne distrugă.

Aşadar, dacă acceptăm existenţa unor asemenea entităţi, trebuie să ştim că ele nu sunt deloc abstracte, ci se află în imediata noastră apropiere asumând înfăţişarea unor fiinţe cunoscute. Oamenii care-ţi fac bine şi oamenii care-ţi fac rău - pentru a schematiza, deşi nu există asemenea categorii pure - travestesc de fapt principii spirituale şi contraspirituale altfel invizibile. Dar persoanele care ne fac bine şi care ne însoţesc viaţa până la sfârşit sunt de cele mai multe ori şterse, nu ne atrag, le ignorăm, nu le dăm nici o atenţie, deşi ele, în ciuda neatenţiei şi chiar a ingratitudinii noastre, ne-au vegheat tot timpul. Numai că aceasta şi este principala caracteristică a calităţii angelice. Îngerul nu poate fi ofensiv, insistent, provocator. Dacă ar fi aşa, atunci omenirea - paradoxal! - s-ar fi mântuit de mult.

Pe de altă parte, cu cât suntem mai grăbiţi şi mai agitaţi, cu atât riscăm să nu recunoaştem îngerul din apropierea noastră. Cea mai frecventă ingratitudine de aceea este a copiilor faţă de părinţi. Dar ceea ce ar părea teza unei simple penalităţi de ordin etic reprezintă de fapt un delict metafizic. Adolescentul care crede că, negându-şi părinţii, îşi afirmă independenţa şi-şi dobândeşte personalitatea, de fapt, îl trădează pe înger, fiindcă - trebuie spus foarte clar - prima încorporare a acestuia în viaţa noastră este părintele, şi în primul rând mama.

În mod oarecum surprinzător, o asemenea teorie intră în contradicţie cu îndemnul lui Hristos de a-i părăsi la un moment dat pe toţi cei dragi pentru a-l urma pe el. Dar nu e nici o contradicţie, ci avem de-a face cu două perspective care întregesc devotamentul spiritual. În primul caz părintele e chiar trecutul, anterioritatea faţă de care viitorul devenirii nu prezintă nici o importanţă. De ce? Întrucât e vorba de o perspectivă pe orizontală. În al doilea caz, perspectiva e verticală, de aici radicalitatea soluţiei care sublimează tot ce este trecut şi tradiţie. Tânărul care bunăoară se duce la mănăstire îşi înglobează familia în gestul său orientat spre neprihănire şi nici vorbă să se despartă de ea în sens profan, întorcându-i pur şi simplu spatele. Îndemnul lui Hristos nu presupune câtuşi de puţin o asemenea formă de despărţire. Iisus combate sentimentalismul mucegăit, şi nu dragostea faţă de principiul spiritual întruchipat de familie.

Dar îngerul, oricum ar apărea în viaţa noastră, fie sub chipul mamei, al unei iubite-surori, al unui prieten răbdător sau chiar al unui duhovnic, are mereu aceeaşi caracteristică. Nu ne subjugă, nu ne seduce, nu ne îngrădeşte libertatea. Ne priveşte cu infinită discreţie ca să nu fim deranjaţi de privirea lui şi se roagă pentru sufletul nostru. Fericit acela care măcar o singură dată în viaţă a simţit lumina acestei priviri!