Însemnări

Un corpus de documente recent apărut la Editura „Demiurg“, editat de istoricii I. Caproşu şi E. Chiaburu, poartă, aşa cum îi stă cel mai bine unei opere de valoare, un titlu modest: „Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din ţara Moldovei“. Este primul volum dintr-o serie de documente de gen, proiectată (şi în parte realizată) de autorii numiţi, care înmănunchează, pe 582 de pagini, astfel de texte din perioada 1493-1750, scopul editorilor fiind de a ajunge, cu cel de al patrulea tom, până în perioada primei Uniri, 1859.

Nu este prima întreprindere de acest fel - începuturile le-au făcut alţi istorici ieşeni, printre care Gh. Ghibănescu şi M. Costăchescu (iar în Prefaţa volumului sunt menţionate numele a numeroşi înaintaşi în acest domeniu); este însă primul Corpus care cuprinde totalitatea inscripţiilor tematice într-un ansamblu demn de toată preţuirea. Principalul merit al acestui demers istoriografic este oferirea unor informaţii deosebit de importante privind zestrea culturală a lăcaşelor religioase din Moldova (în special mănăstirile au avut biblioteci bogate), dar şi a comunităţilor săteşti, sau privind circulaţia cărţilor şi statutul sociocultural al cititorilor. pot fi cunoscute, de asemenea, sentimentele care îi animau pe aceştia când achiziţionau şi donau o carte: pomenirea, iertarea păcatelor, donaţiile producându-se la slujbele de la mari sărbători sau la sfinţirea unui lăcaş de cult, înseşi cărţile fiind asimilate obiectelor din acest domeniu.

Aşadar, pe spaţiile albe ale tipăriturilor şi manuscriselor, majoritatea texte de cult, ce se aflau în posesia bisericilor, a mănăstirilor sau a unor persoane particulare, proprietarii, dar mai ales preoţi, călugări, însă şi înalţi prelaţi (printre care, de exemplu, Mitropolitul Dosoftei) au notat cui aparţinea cartea, biografia acesteia (vândută şi răscumpărată de cineva, dăruită unei bise-rici), respectiv ce vicisitudini s-au ivit în viaţa ei („robită“ de tătari, furată şi redobândită în anumite împrejurări), cu a cui cheltuială a fost legată şi când, cât a costat lucrarea etc.

Grija pentru păstrarea cărţii spre folosul serviciului religios şi pentru obştească învăţătură îi determină adesea pe cei ce fac însemnările să noteze drastice interdicţii în ceea ce priveşte înstrăinarea, mai ales prin furt, înscriind afurisenii şi blesteme înfricoşate, inspirate din hagiografia creştină. Iată numai câteva exemple: „Iar după moartea mea şi a preutesei mele sau a feciorilor mei, cine va vrea să o ia să o vândză sau să o fure, acela om să fie treclet şi proclet de trei sute şi optusprădzece de Părinţi de la Nicheia şi patru Evanghelişti şi să fie negru ca dracul şi afurisit ca Iuda şi să fie neiertat în veci de veci“ (1637). Sau, în alt loc: „… hierul, pietrile şi lemnile să putrezească şi să se răsipească, iară trupurile lor să steie întregi şi să aibă şi cu trecletul Arie, să-i înghită pământul de vii ca pre Datan şi Aviron, să-i lovească cutremurul lui Cain şi bubile lui Ghiez, şi în viaţa lor pre pământul acesta procopsală să nu aibă“ (p. 1746).

Dar, să încheiem cu un exemplu de valoroasă însemnare de istorie culturală, scrisă de mâna unui înalt prelat, ce se afla atunci în Polonia. Pe un exemplar din Vieţile Sfinţilor, citim: „Sfintei mănăstiri a Adormirii Preasfintei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu, Preacuratei şi Pururea Fecioarei Maria a Petridului, am dăruit această sfântă carte, pentru ca sfinţii părinţi să mă pomenească pe mine şi pe părinţii mei, Leontie şi Maria, chemată Misira. În anul 7195 (= 1687), în Striju, fiind în bejenie printre străini din pricina vremurilor nepaşnice. Smeritul Dosoftei, mitropolit al Sucevei“.

Asupra unor însemnări de tip pomelnic, letopiseţ sau chiar fapt senzaţional (cutremure de pământ, eclipse) ne vom opri în articolul de săptămâna viitoare.