Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Însemnările unui pelerin (II)

Însemnările unui pelerin (II)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Printre locurile de închinare cele mai iubite de românii care ajung în Ţara Sfântă se află şi Mănăstirea „Sfinţii Ioan şi Gheorghe Hozeviţii“, din pustiul Wadi Quelt, aflat nu prea departe de Ierihon.

O mănăstire veche, într-un loc izolat, unde se află de peste treizeci de ani sfintele moaşte ale Cuviosului Ioan Iacob de la Mănăstirea Neamţ.

Scriu acum cu bucurie celor din ţară că moaştele Sfântului Ioan se bucură de aleasă şi binemeritată cinstire, fiind mutate în ultima perioadă din paraclisul mănăstirii în biserica principală, aproape de Sfântul Altar, într-un locaş înnoit prin stăruinţa noului stareţ, arhim. Constantinos, cu ajutorul pelerinilor români care vin aici cu mare evlavie.

M-am gândit mult la Sfântul Cuvios Ioan Iacob, ţăranul şcolit şi iubitor de poezie filocalică, cum mai întâi a fost iubitor de Dumnezeu, Cel care I-a purtat de grijă în zbuciumata-i copilărie marcată de pierderea timpurie a părinţilor, dar şi a bunicii care-l crescuse şi-l îngrijise cu neasemuită dragoste.

Călugărul nemţean a gustat de bunăvoie paharul suferinţelor şi al înstrăinării. Venit în Ţara Sfântă când avea 23 de ani, a mai trăit încă pe atâţia în rugăciune şi izolare, schimbând dorul de ţară şi de părinţii pierduţi prea devreme în dor după Cerul sfânt, după Dumnezeu.

Cine merge acum, în lunile de vară, la Ierihon, ori în pustiul Hozevei, unde temperaturile trec frecvent peste 40-50 de grade, va înţelege care a fost nevoinţa Cuviosului Ioan Iacob, mai întâi la Iordan şi apoi în peştera Sfintei Ana din pustiul unde a trăit cândva marele proroc Ilie Tesviteanul. E greu să rămâi doar o jumătate de ceas sub arşiţa soarelui, darămite să trăieşti ani la rând într-o astfel de atmosferă caniculară. A gustat apoi şi din frigul nopţilor, în tăcere, aşa cum îi şade bine unui călugăr adevărat.

Puţini ştiu că Sfântul Ioan Iacob a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah la Biserica Sfântului Mormânt, tocmai pe seama Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Iordan, la rugămintea Patriarhului Nicodim Munteanu, adresată Patriarhului Timotei al Ierusalimului.

Schitul românesc de la Iordan a trăit atunci perioada sa de glorie, iar Cuviosul Ioan Iacob fost-a preot slujitor şi egumen al sihăstrescului loc din 1947 (anul hirotoniei), până în 1952, când s-a retras în pustie, unde a trăit până la sfârşitul vieţii († 5 august 1960). La Iordan, pe lângă viaţa duhovnicească de care s-a îngrijit în chip special, Cuviosul Ioan Iacob uda în fiecare zi grădina din care se hrănea mica obşte. Atât era de cald în timpul verii, încât seara nu se mai cunoştea că plantele fuseseră udate de dimineaţă. Pământul împietrea în câteva ceasuri, aidoma inimilor unora dintre noi!

În clădirea Reprezentanţei Patriarhiei Române din Ierusalim se păstrează un odor de mare preţ, şi anume icoana Maicii Domnului „Iordăniţa“, în faţa căreia a slujit odinioară Sfântul Ioan Iacob. A fost salvată de Arhiepiscopul Lucian Florea, în timpul slujirii sale ca Reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului, în anii aceia când schitul de la Iordan fusese închis şi rămas în tăcere, pe malul apei în care Domnul a primit, smerit, Botezul, sub mâna prorocului.

***

Subiectul Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Iordan l-am abordat şi în cadrul întâlnirii pe care am avut-o cu ministrul român al apărării naţionale, Mircea Duşa, în timpul vizitei pe care a făcut-o la Reprezentanţa Patriarhiei Române din Ierusalim. Trebuie să mărturisesc că-i era cunoscut subiectul, din povestirile Înaltpreasfinţitului Ioan, Arhiepiscopul ortodox român al Harghitei şi Covasnei, vechi cunoscut şi prieten al său încă de acum 20 de ani. Calitatea şi demnitatea unei astfel de persoane nu-s legate doar de funcţie, ci mai ales de felul său de-a fi. Rangurile trec, persoanele rămân şi odată cu ele exemplul cel bun pe care-l oferă în jurul lor.

Ne amintim de oamenii aceştia nu doar pentru că îndeplinesc o funcţie, înaltă să zicem, ci mai ales pentru trăirea şi bunăvoinţa lor.

L-am ascultat bucuros pe ministrul român care mi-a povestit de grija pe care a arătat-o Mănăstirii Topliţa în urmă cu 20 de ani, Patriarhului Miron Cristea care-şi avea acolo obârşia, publicării tezei sale de doctorat, dar şi românilor aşezaţi în acel loc prin rânduiala lui Dumnezeu.

Într-un alt moment al lucrării sale de odinioară, ministrul apărării naţionale de astăzi, atunci demnitar local, a fost ales să ducă la Vatican un falnic brad care avea să lumineze Piaţa Sfântului Petru la sărbătoarea Naşterii Domnului.

N-a putut uita întâlnirea pe care a avut-o cu Episcopul Romei, Ioan Paul al II-lea, aşa cum evocă mereu şi întâlnirile de suflet cu fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, de pioasă amintire. Învăţăm mereu din experienţa şi trăirea altora, îmbogăţindu-ne din căldura inimilor, ori din puterea lor de a dărui spre a dobândi.

***

Din satul Rădăşenilor am primit vestea că mătuşa mea, Elena Aioanei, a trecut pragul acestei lumi, la vremea când se termina săvârşirea Sfintei Liturghii, în ziua sărbătorii Preasfintei Treimi. Era suferindă, boala a surprins-o în urmă cu doi ani, într-o zi de primăvară, pe când trudea în grădina cu pomi roditori, dintr-un loc de poveste, unde-şi făcuse casă muncind alături de fratele mai mare al tatălui meu, Gheorghe.

Unchiul meu a fost cândva un bun vânător şi ne înfruptam odinioară, mai ales la vremea sărbătorilor, din roadele bogate ale pădurilor. Era armonie şi bucurie când se întâlnea familia toată, numeroasă atunci. Bunicii mei au avut 12 copii, din care şapte au rezistat bolilor şi încercărilor războiului şi foametei care a urmat. În vremuri de restrişte, când locuitorii satului au fost evacuaţi la Dumbrăveni şi Sihăstria, bunicii mei au umplut căruţa cu copii, singurul lucru de preţ ce-l aveau. La revenire au găsit casa goală... (Din familia de altădată mai trăiesc acum doar doi fraţi.)

Mătuşa mea şi cu fratele mai mare al tatei mi-au întins cu bunăvoinţă într-o zi mâna şi sufletul. Sunt recunoscător pentru asta! Îi vedeam tot mai rar, în puţinele mele drumuri către Rădăşeni, satul sufletului meu...

Am vizitat-o pe mătuşa mea şi la patul de suferinţă, de unde nu mai putea privi cerul şi livezile înflorite.

În vremea tinereţilor fusese de multe ori închinătoare la Slatina, voievodală mănăstire ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. Acolo era un duhovnic vestit, Gherasim Câmpeanu, rădăşenean de obârşie, ucenic apropiat al părintelui Cleopa. Erau tare apropiaţi şi de multe ori mi-a amintit de el, mai ales că eu aveam puţini ani când părintele a trecut la cele veşnice. Mătuşa a iubit mănăstirile, a venit şi la Neamţ cu mulţi ani în urmă, când eram eu acolo. Se ruga şi postea după putinţă, dar mai ales aducea jertfă lucrarea mâinilor ei.

Locuia pe un deal, într-o zonă frumoasă şi liniştită a satului, într-o grădină care seamănă cu cea a Paradisului. O fântână bătrână, cu ghizdele de lemn, îi oferea apa precum cristalul.

Din roadele pământului împărţea şi altora, mai ales cu prilejul sărbătorilor. Atunci se umplea casa şi se deschideau inimile. Starea de comuniune este bineplăcută şi înaintea lui Dumnezeu!

Distanţa şi imposibilitatea unor conexiuni aeroportuare facile m-au împiedicat să merg la Rădăşeni, pentru datoria revederii la uşa mormântului, înainte de vremelnica despărţire, pentru o perioadă pe care nu o ştim, nici măcar cu aproximaţie omenească.

Chiar dacă distanţele şi anumite situaţii separă fizic oamenii legaţi prin rudenie ori sentimente profunde, rugăciunea, neuitarea şi iubirea îi ţin aproape aici şi dincolo... în Împărăţia luminii celei fără de sfârşit.