Întâlnirea cu El

Ne gândim cu toţii în zilele acestea la sărbătoarea Crăciunului care tocmai se apropie cu paşi repezi. Cum vom petrece praznicul Naşterii Domnului? Vom bifa o simplă dată în calendar sau vom medita puţin, înainte de a merge la biserică pentru a gusta taina întâlnirii cu Cel aşteptat de întreaga lume? Suntem grăbiţi, poate şi speriaţi pentru viitor, neliniştiţi de incertitudinile vehiculate în presă, la televizor. În ce ne mai putem găsi sprijinul? De ce calităţi putem să ne folosim pentru a nutri voinţa de a reuşi să mai gândim la cele duhovniceşti? Răspunsul ar fi: smerita îndrăzneală a celui care, cunoscându-se sărac şi slab, se ştie fiu al lui Dumnezeu. Asemenea Pruncului născut în iesle care a venit la Betleem smerit, lipsit de bogăţii, necunoscut de mulţi.

Pentru spaţiul creştin în primul rând şi pentru lumea întreagă în definitiv, marea opţiune care caracterizează existenţa umană este evidentă: filiaţie divină sau robie, aceasta este dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu, sau robi ai mândriei. Nimic nu este mai bun decât a ne şti în iubire, robii lui Dumnezeu, căci din momentul acela noi pierdem condiţia de robi, devenim prieteni şi fii ai lui Dumnezeu. Fără smerenie şi nevinovăţia copilului nu putem face nici un pas pe drumul slujirii lui Dumnezeu. Smerenia înseamnă a ne privi aşa cum suntem, fără a ne ascunde nimic. Şi, înţelegând că nu valorăm aproape nimic, să ne deschidem măreţiei lui Dumnezeu: aceasta ar fi măreţia noastră.

Smerenia nu înseamnă laşitate. Smerenia este ceva viu, profund sincer, căci aceasta înseamnă a ne recunoaşte în faţa lui Dumnezeu ca fii. Filiaţie şi prietenie sunt două realităţi inseparabile pentru cine iubeşte pe Dumnezeu. Noi căutăm sprijin la El asemenea unor fii către părinţii lor, într-un dialog încrezător care trebuie să umple întreaga noastră viaţă şi ca prieteni, căci, noi, creştinii, am fost atraşi de iubirea Lui. Prin Fiul şi noi devenim fii ai Părintelui Ceresc.

La fel filiaţia divină ne împinge să traducem bogăţia vieţii interioare într-un apostolat şi prietenia cu Dumnezeu ne conduce la a ne pune în slujba tuturor, la a folosi darurile lui Dumnezeu ca instrumente pentru a ajuta pe ceilalţi să-L descopere pe Hristos.

Nu scrie nicăieri că un creştin trebuie să fie o persoană străină de lumea în care trăieşte. Hristos Însuşi a fost un Om sensibil la durerile celor din jurul lor, la bucuriile lor… Cei care văd o prăpastie între viaţa curentă, cursul istoriei şi iubirea lui Dumnezeu se înşală. Domnul este veşnic, lumea este opera Sa şi El ne-a lăsat pe pământ să parcurgem acest drum al cunoaşterii Lui făcând binele. Orice fapt, orice gest au importanţă în viaţa creştinului, pentru că totul poate fi ocazie de întâlnire cu Domnul.

Hristos a făcut, în fapte şi în cuvinte, elogiul unei virtuţi umane foarte scumpe şi rare: firescul, simplitatea… Cu toate astea, lucrurile s-au mai complicat între timp. Sau noi am încurcat priorităţile.

La 2000 de ani de la venirea lui Hristos pe pământ, omenirea pare a se depărta tot mai mult de testamentul pe care Domnul l-a lăsat prin Evanghelia Sa. Avem nevoie să descoperim din nou viaţa şi raportarea noastră corectă faţă de Dumnezeu, faţă de semeni. Timpul existenţei noastre este foarte scurt pentru a lărgi frontierele iubirii noastre.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un bun prilej pentru a reînvăţa încrederea în mila divină, în puterea de a săvârşi binele, pentru a lucra eliberarea de egoism şi valorizarea aproapelui.

De Crăciun vrem să scăpăm de necazuri, de griji, să fim bucuroşi. Dar nu trebuie să uităm că adevărata bucurie a sărbătorii o aduce întâlnirea cu Prietenul tuturor, cu Hristos. Să nu ratăm această întâlnire, care poate fi semnul unui nou început în viaţa noastră.