Întâlniri de neuitat

Părea fratele geamăn al lui Daniil Sihastru. Nu fusese sfătuitorul duhovnicesc al vreunui voievod, ci sfetnicul spiritual al celor simpli sau aleşi, care băteau la uşa chiliei lui de la Mănăstirea Sihăstria. Oameni din tot rotundul românesc obişnuiau să vină să-l asculte şi să se tămăduiască sufleteşte prin cuvântul pe care părintele Ilie Cleopa îl rostea cu harul dumnezeiesc ce se slobozise într-însul şi peste dânsul. Nu studiase în marile universităţi. Se cărturărise în singurătăţile sihăstriilor româneşti, unde şi-a trecut viaţa în post şi rugăciune vreme de mai mult de şaizeci de ani. În aceste locuri prielnice lucrării sufletului, roditoare de reflecţiuni şi întoarceri către sine, ca să sui la Dumnezeu, părintele Cleopa s-a pătruns fără hodină, autodidact fiind, de învăţăturile cărţilor sfinte, pe care le-a împărtăşit cu o vocaţie exemplară credincioşilor şi nenumăraţilor ucenici. Era în el o împerechere puţin obişnuită, ce-i era nota personală, atât de puternică, o îmbrăţişare între fineţea cărturarului şi a predicatorului şi nepierduta lui condiţie ţărănească. Reuşise, printr-o originală sinteză, să atingă înălţimile de spirit ale înţelepţilor Bisericii Ortodoxe. Fremăta în făptura sa o dârzenie, pe care a ştiut să o închine slujirii Domnului. Nu a putut fi încovoiat. Prigonit pentru credinţa lui de neclintit şi mai ales pentru puterea de radiere asupra semenilor, părintele Ilie Cleopa a stat ani buni ascuns în păduri ca un pustnic din vechime, dar n-a dat un pas înapoi. E o pildă vie a faptului că şi Ortodoxia românească a avut luptătorii şi martirii ei nenumăraţi.

Acum, când părintele Cleopa e la ceruri, îmi aduc aminte cele câteva întâlniri cu Sfinţia Sa, de care am avut norocul să mă bucur. Cu osebire, gândurile mele se întorc către acea zi de Joia Mare a anului de dinaintea morţii. Era aprilie, ninsese ca într-o poveste bătrână şi tăpşanul de purităţi ale Sihăstriei avea odăjdii de lumină. Aerul parcă se primenise. Sticlea prea curat, ca la un dezghioc de lume. În acea Joie Mare, părintele Cleopa s-a împărtăşit şi, mai apoi, atât cât i-au îngăduit puterile, a cuvântat credincioşilor însetaţi să-l asculte. Multe sunt istoriile din Sfânta Scriptură, cărora duhovnicul, cu vorbele sale înţelepţite, le desface tâlcul cel mai din străfunduri. Era tonic să vezi câtă profunzime de gând poate fi într-o simplitate a portului, a felului de a fi, ce vine de demult.

Eram în Joia Mare la Mănăstirea Sihăstria. Urcasem până la căsuţa din deal, unde era chilia părintelui Cleopa. Îl ascultam cuvântând şi mă socoteam fericit regăsind repere solide, temeinicii îndreptăţitoare de speranţă. Însăşi rostirea ca un laitmotiv: "Moşul Putregai, Moşul Putregai, n-am făcut nimic pe lumea asta", grăia adânc despre viaţa cea fără de moarte a curăţiei morale, întruchipată atât de minunat o viaţă de om de monahul cel simplu, ridicat la treapta înaltă a înţelepţilor, Ilie Cleopa, cel plecat către Împărăţia cerurilor. Mi-am amintit acea zi înaltă trăită în chinovia Sihăstriei în aceste zile ale aducerii aminte, din acest aprilie al rotunjirii veacului de la ivirea pe lume a monahului paradigmatic. Mănăstirea, al cărei simbol a devenit monahul paradigmatic, îi cinsteşte centenarul cu pioşenia datorată înaintaşilor ziditori. Urmaşii săi îl vor evoca într-un colocviu ca un sobor liturgic, iar unul dintre vieţuitori, mai tânărul arhimandrit Petru Balan, a alcătuit un album închinat părintelui Ilie Cleopa. E un florilegiu de fotografii mărturisitoare, care alături de însemnările semnate de trecutul în lumea drepţilor, învăţatul Ioanichie Bălan şi de părintele Petru, de excerptele zicerilor memorabile ale ilustrului sihastru, reînvie cuprinzător, emoţionant şi cu temei documentar trecerea prin lume, cu semne adânci, a unui om al Bisericii, unul dintre cei aleşi şi de neuitat. Moştenirea sa spirituală, duhovnicească, aşa cum ni se înfăţişează la o sută de ani de la naşterea sa şi aproape trei luştri de la marea trecere, dă roade şi lucrează prin ucenicii săi la curţile dorului de Dumnezeu.