Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Intelectualii, între decenţă şi extremism
Intelectualul acum este o fiinţă decentă, raţională, care se fereşte de excese. Aceasta din cauza faptului că s-a fript. Aceasta înseamnă că de-a lungul timpului intelectualii, şi încă aceia de bună calitate, s-au lăsat fascinaţi de extremism. De ce aşadar i-a fascinat extremismul? E vorba de naivitate? Nu, nu cred aşa ceva. Mai degrabă intelectualii s-au lăsat ademeniţi din cauza unei cunoaşteri precare. Bunăoară, în anii treizeci ai veacului trecut, când Mircea Eliade scria despre virtuţile aristocraţiei legionare, făcea aceasta pentru a pune la zid lumea contemporană lui, caracterizată de nimicnicie şi lipsa idealurilor. El dorea un om superior, care se făurească o lume diferită de aceea cu care nu era de acord şi chiar o detesta. Tentaţia de-a îmbrăca armura cruciatului şi a declara război lumii înconjurătoare a fost uriaşă pentru intelectualii de calitate. Este vorba aici de revoltă şi de violenţă. Dar violenţa căzută din idealitate generează coşmaruri. Problema aşadar de ordin cognitiv care trebuie să-l preocupe pe un intelectual deja muşcat, muşcătură în urma căreia şi el se poate transforma în fiară, este următoarea: în ce măsură poate realiza o comunicare între violenţă şi nonviolenţă? Aceasta întrucât nonviolenţa nu este nici pe departe ceva bleg şi lipsit de vigoare. Extremismul adevărat ne învaţă că fulgerarea lumii decăzute are loc pe cale verticală, avatarică, şi nicidecum tot de pe orizontala lumii respective. Dacă se produce aşa, atunci nu mai e vorba de fulger, ci de arme de foc sau arme albe, deci terorism grosolan în toată legea... Dar dacă ştim să cultivăm virtutea aşteptării şi a discriminării vom înţelege până la urmă că violenţa se poate uni cu nonviolenţa printr-o influenţă de ordin spiritual. Ideal ar fi: prin nonviolenţă umană să lovească fulgerul violenţei supreme. Pedepsirea lumii are loc pe cale miraculosă şi legitimă, ceea ce nu stă doar în puterea oamenilor. Morala nonviolenţei se justifică numai în măsura în care cel care întoarce şi celălalt obraz pentru a fi lovit ŞTIE că abţinerea sa determină sigur o altă categorie de răspuns. Nici un ticălos nu rămâne nepedepsit şi nici o lume ticăloasă nu scapă de o anumită judecată. Dar până şi Savonarola în secolul al XVI-lea, care avea în mod cert o misiune justiţiară de îndeplinit, a fost învins de oamenii vicleni de atunci. Cred că orice justiţiar din prezent pentru a nu cădea în capcana talibanismului penibil are datoria să mediteze asupra acestor chestiuni. Oare judecarea lumii, pedepsirea sau iertarea ei nu au loc în simultaneitate şi doar noi, oamenii, cu o înţelegere limitată, le defalcăm pe etape? Dacă am avea răspuns la o asemenea întrebare nu am trăi pe pământ. Sau, dacă am fi ştiut la momentul cuvenit, foarte multe dintre greşelile comise în istorie, care au dus la crimă, masacre, genocid, ar fi fost evitate. Putem spune în încheiere că istoria oamenilor a depins tocmai de eroare. O societate condusă după principii spirituale infailibile nu ar fi greşit, dar nici nu ar fi progresat. Progresul, paradoxal, este condiţia ignoranţei şi nicidecum a cunoaşterii. Tocmai de aceea, într-un anume sens nu trebuie să progresăm. Să rămânem noi înşine, de acord, dar copiii noştri ce vor face?
.jpg)
