Înțelegerea deplină aduce multă consolare omului smerit

Atunci când vorbim despre rugăciune ne gândim, de cele mai multe ori, la cultul divin public și particular al Bisericii, adică slujbele făcute în lăcașul de rugăciune, sau pravila zilnică ori ocazională făcută acasă, care constă în rugăciunile de dimineață, seara înainte de culcare, înainte și după masă, sau diferite acatiste și paraclise etc. Rugăciunea isihastă este însă diferită de aceste forme de rugăciune. Ea presupune un nivel mai ridicat de conștientizare și de încordare ființială. Este rostirea sau chemarea numelui lui Iisus Hristos continuu prin formula: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, cu modificări care o fac să fie mai scurtă sau mai lungă, în funcție de diferite tradiții. Și când vorbim despre această formulă rostită timp îndelungat sau permanent, cu voce, dar de cele mai multe ori în gând, ne referim tot la un aspect exterior sau mecanic al rugăciunii. Esența acesteia stă în permanentizarea unirii minții cu Dumnezeu, adică, în cuvinte comune, să te gândești tot timpul la Dumnezeu.

Cuviosul Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog, explică acest aspect: „Să ai totdeauna mintea la Dumnezeu, în somn şi în stare de veghe, la mâncare şi în convorbiri, în lucrul mâinilor şi în orice altă faptă, după cuvântul prorocului: «Am văzut pe Domnul înaintea mea pururea» (cf. Ps. 15, 8). Dar să te socoteşti pe tine mai păcătos decât tot omul. Petrecând timp îndelungat în acest gând, se va ivi în înţelegerea ta o luminare vie asemenea unei raze. Şi cu cât o vei cere mai mult, cu mai multă luare aminte şi cu o cugetare neîmprăştiată, cu osteneală multă şi cu lacrimi, cu atât ţi se va arăta mai strălucitoare. Iar arătându-ţi-se, o iubeşti. Iar iubind-o, te curăţeşti. Iar pe cel ce-l curăţeşte, pe acesta îl face în chipul lui Dumnezeu, luminându-l şi învăţându-l să deosebească binele de rău” (Filocalia, volumul 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 121). Această formă de rugăciune este caracterizată ca o stare sufletească. Nu este o rânduială exterioară, ci o întrupare în om a îndemnului Domnului Iisus Hristos cu care Și-a început activitatea publică: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 13). Cuvintele Domnului Hristos ne semnalează iminența apropierii lui Dumnezeu față de om.

A pomeni tot timpul numele lui Dumnezeu în minte sau a ține mintea la Dumnezeu înseamnă predarea ființei tale Creatorului, pentru că acest gând ordonează întreaga existență a omului potrivit țelului la care dorește să ajungă, trăirea veșnică în Dumnezeu, dobândirea vieții dumnezeiești sau veșnice. Acest gând trebuie dublat de o adâncă smerenie: „Dar să te socoteşti pe tine mai păcătos decât tot omul”.

Roadele acestei stări înalte sunt exprimate ca o deplină înțelegere sau cunoaștere, care este numită și luminare. Referitor la acest text, părintele Dumitru Stăniloae spune: „Avem aici afirmat cu trei secole înainte de isihasm că lumina dumnezeiască se iveşte în suflet prin permanentizarea gândului la Dumnezeu. Prin isihasm s-a insistat doar cu mai multă putere că gândul permanent la Dumnezeu e menţinut în minte de rugăciunea neîncetată. Deci, aceasta aduce lumina lui Hristos în inimă” (Filocalia, vol. 6, p. 121).

Aș insista mai mult pe această înțelegere nouă sau luminare pe care omul o dobândește în urma rugăciunii și a smereniei: „Şi cu cât o vei cere mai mult, cu mai multă luare aminte şi cu o cugetare neîmprăştiată, cu osteneală multă şi cu lacrimi, cu atât ţi se va arăta mai strălucitoare. Iar arătându-ţi-se, o iubeşti. Iar iubind-o, te curăţești”. Această nouă înțelegere echivalează cu descoperirea, în mod nemijlocit, a sensului final al existenței omului și a întregii creații. Este începutul dobândirii unei cunoașteri depline, este puterea de a vedea clar distincția dintre bine și rău. Este ceea ce Apostolul Pavel spune: „Căci «Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?» Noi însă avem gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16). Această cunoaștere, echivalentă cu o luminare, este consecința locuirii harului în om, pe care ajunge să o iubească, și prin aceasta vedem că este chiar prezența personală a lui Dumnezeu în el. Pentru păstrarea ei se cere multă atenție, osteneală, zice Cuviosul Simeon Evlaviosul: „Dar să ştii, frate, că e nevoie de multă osteneală, ajutată de Dumnezeu, ca să se sălăşluiască aceasta în sufletul tău şi să lumineze în el ca luna întunericul nopţii. Mai trebuie să fii atent şi la atacurile gândurilor de slavă deşartă şi de închipuire de sine; şi să nu osândeşti pe cineva văzându-l că face ceva ce nu se cuvine. Căci dracii văzând sufletul eliberat de patimi şi de ispite, prin sălăşluirea harului, aruncă în el unele ca acestea. Dar ajutorul de la Dumnezeu să fie în tine împreună cu pocăinţa neîncetată şi cu copleşire de lacrimi” (Filocalia, vol. 6, pp. 121-122).