Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Înţelepciunea practică a avvei Anub

Înţelepciunea practică a avvei Anub

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 04 Mar, 2014

Avva Anub din Patericul egiptean este şi el unul dintre părinţii despre care avem destul de puţine informaţii biografice. Ştim doar că a fost fratele mai mare al avvei Pimen şi avea faţă de el o anumită autoritate. E important acest detaliu, întrucât avva Pimen este călugărul care a lăsat cel mai însemnat corpus de apoftegme, un om cu o mare influenţă spirituală în pustie.

Avva Anub, avva Pimen şi ceilalţi cinci fraţi ai lor după trup s-au dedicat monahismului, alcătuind o comunitate mică, ce gravita în jurul a doi poli: pe de o parte, Anub vârstnicul, iar pe de altă parte, Pimen, cel cu darul cuvântului.

Patericul păstrează despre avva Anub doar două apoftegme. Prima dintre ele este o povestire amplă ce surprinde un moment din viaţa micii obşti a celor şapte fraţi. Momentul este unul determinant pentru felul în care vor trăi mai departe.

Trebuie spus aici că monahii din pustia egipteană au avut mult de suferit de pe urma unor raiduri barbare şi tâlhăreşti care pustiau locul. După un asemenea eveniment, Anub a plecat împreună cu fraţii şi s-au aşezat în altă parte. Încă nu aveau certitudinea dacă le este de folos sau nu să locuiască împreună în acel loc nou, prin urmare, autoritarul Anub propune un exerciţiu ascetic. Îi spune lui Pimen, şi prin el fraţilor, să nu se întâlnească deloc timp de o săptămână, cu toate că erau într-un vechi templu abandonat. Cu toţii s-au supus cuvântului avvei Anub. Acesta a început însă să se poarte ciudat. În fiecare dimineaţă când se trezea arunca cu pietre în faţa unei statui din templu. Seara mergea în faţa aceleiaşi statui şi îi cerea iertare. A făcut asta zi de zi, timp de o săptămână. La sfârşit, Pimen a întrebat în numele tuturor: „Avva, te-am văzut toată săptămâna cum azvârleai cu pietre în faţa statuii, şi după aceea îţi cereai iertare. Un om credincios face aşa ceva?“ Anub le-a explicat atunci sensul gesturilor sale excentrice: „Noi suntem şapte fraţi, dacă vreţi să rămânem împreună, trebuie să fim ca statuia aceasta, care, şi dacă o cerţi, şi dacă o slăveşti, nu se tulbură deloc“. Liniştea aceasta este condiţia bunei convieţuiri monahale, dar nu numai. În afara unei asemenea stări, fraţii erau liberi să îşi caute rostul în altă parte. Nici unul însă nu a vrut să plece, iar după multă vreme avva Pimen povestea: „Am stat împreună toată viaţa, lucrând după cuvântul pe care ni l-a spus bătrânul. Pe unul dintre noi l-a numit iconom şi ceea ce ne punea el în faţă, aceea mâncam. Era de neînchipuit ca vreunul din noi să-i spună: «Adu-mi alt fel de mâncare» sau «Nu vreau să mănânc asta». Aşa am trăit toată viaţa noastră comună în odihnă şi pace.“

Părinţii din comunitatea avvei Anub reprezintă un model de convieţuire, în care ascultarea şi cinstirea celuilalt sunt pe primul plan. Această familie trupească transformată într-o familie duhovnicească este dintr-un anume punct de vedere o familie ideală. Fiecare dintre ei caută în mod onest virtutea şi buna înţelegere. Acesta este mediul cel mai bun în care se pot exersa poruncile evanghelice pentru că fiecare este încurajat şi întărit de purtarea celorlalţi.

Ca o dovadă a onestităţii şi curăţiei avvei Anub vine cea de-a doua apoftegmă care ni s-a păstrat. Bătrânul zicea: „De când a fost rostit numele lui Hristos peste mine, n-a ieşit minciună din gura mea“.

Într-un mediu în care sunt căutate smerenia, cinstea şi preţuirea celuilalt, acolo se poate instala pacea, după cum mărturisesc părinţii micii comunităţi conduse de avva Anub.