Înţelesul darurilor

Cu sărbătoarea Sfântului Nicolae, cu Crăciunul - sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, în paralel cu ele, sufocându-le, se dezlănţuie iureşul fantastic al cumpărăturilor. Prin oraşe s-au aprins luminile multicolore, vitrinele magazinelor sunt mai strălucitoare ca niciodată. Peste proclamata criză economică se aşază, acoperind-o, poleiala festivităţilor comerciale. Oamenii achiziţionează tot felul de bunuri, îndeosebi pentru ei şi pentru cei dragi, pentru ai lor. Şi astfel îşi fac între ei daruri. Însă tocmai la adresa acestui festival al comerţului se aud în ultima vreme, tot mai des, critici care acuză transformarea aniversării venirii pe lume a Mântuitorului într-o sarabandă a comerţului. Ce este rău şi ce este bun în tot acest grandios şi grandilocvent spectacol al sfârşitului de an?

În primul rând, îmi pare reprobabilă laicizarea, într-un ritm accelerat până la demenţă, a unei sărbători profund religioase: venirea pe lume a celui vestit de profeţi. Şi afirmând aceasta nu am în vedere doar uriaşa contribuţie a comerţului la circumscrierea evenimentului anunţat, cât îndeosebi concurenţa care tinde să pună în cumpănă, ba chiar să umilească Crăciunul, mă refer la concurenţa pe care

i-o face Revelionul. Fiindcă, dacă nu luăm în seamă coincidenţa cu Sfântul Vasile cel Mare, atunci sărbătoarea Anului Nou este de tot insignifiantă, pură convenţionalitate calendaristică în sensul în care oamenii doar au convenit un reper pentru a socoti mai uşor scurgerea timpului istoric. Au stabilit de fapt chiar acest reper doar unii oameni, nu toţi, deoarece există şi alte popoare care îşi serbează Anul Nou la alte date calendaristice.

Mai apoi, avem şi preeminenţa sălbatică a lui Moş Crăciun cu sacul său plin de presupuse daruri. În faţa acestui simbol recent, trebuie să ne amintim că, de aproximativ două mii de ani, noi, adică cei care alcătuim o bună parte a omenirii, ne închinăm Fecioarei cu pruncul. Iar această icoană este una dintre cele foarte puţine care ne exprimă umanitatea şi credinţa. Sunt câteva toposuri, locuri de exprimare esenţială, cu încărcătură maximă de semnificaţii, precum Pantocratorul, Fecioara cu pruncul, Răstignirea, Învierea. Nu sunt mai multe, decât numai acestea trei, patru, şi de ele sunt pline nu doar bisericile, marile catedrale, ci şi muzeele lumii. Iar acum ne este dat să trăim ruşinea de a le vedea puse în umbră de figura moşului cu sacul plin. El este expresia invaziei materialismului. În locul înţelesurilor spirituale, a unor icoane ale fundamentelor lumii, ni se oferă ceva greu de atâta materialitate. Aceasta, pe de o parte, iar pe de altă parte, sensul sacului cu daruri este într-un anumit fel profund imoral. Pentru că, prin el însuşi şi prin rolul pe care i l-a atribuit recenta lui tradiţie, el face trimitere la viaţa insului care stă cu mâna întinsă. Existenţa acestui Moş Crăciun presupune că ceva ţi se dă, fără să faci vreun efort, fără să o meriţi, ţi se dă! Este astfel abolit, negat unul dintre sensurile prezenţei omului în lume, acela de a-şi câştiga prin efort tainul zilnic, pâinea cea de toate zilele. Fiindcă omul este venit pe lume şi pentru a contempla veşnicia lui Dumnezeu, dar şi pentru a-şi lucra harul cu care a fost înzestrat încă de la naştere.

Şi apoi se mai pune şi problema aceasta, a felului în care tu însuţi faci daruri. Pentru că destui dintre noi nu facem daruri cu umilinţă, smeriţi şi în deplin anonimat, cum s-ar cuveni, ci cu aroganţă, strivindu-l pe acela căruia îi dăruim. Dăm unui semen al nostru ca şi cum i-am azvârli în obraz o insultă, îi facem un cadou nu pentru că el ar avea nevoie, ci doar pentru a ne satisface nouă înşine un orgoliu, mândria satanică cum că, vezi Doamne!, noi avem. Noi suntem puternici şi avem!

Nu vreau să spun că, sub presiunea acestor consideraţii, ar trebui să renunţăm să facem daruri, să facem şi să primim daruri. Ci mă gândesc, acum în pragul sfintelor sărbători, că mai creştineşte ar fi nu să facem cadouri culese de prin prăvălii, ci cu aceste sacre ocazii să înţelegem că trebuie să ne dăruim pe noi înşine. Lumea, această creaţie supremă a lui Dumnezeu - este ea însăşi o fiinţă, o structură organică. Iar în cadrele ei noi nu ne aparţinem nouă înşine, ci realităţilor concentrice din care facem parte: familia, confesiunea religioasă, neamul, umanitatea şi Dumnezeu. Acestora avem a ne dărui plenar şi definitiv: familiei, bisericii, neamului, umanităţii şi, mai presus de toate, lui Dumnezeu. Putem începe darul nostru, îndeosebi cu aceste sfinte ocazii, păşind în biserică, trecând pragul lăcaşului sfânt. Nu există cadou mai ales. Pe care ni-l facem nouă înşine şi lui Dumnezeu.