Inteligenţă şi putere

Există de ceva vreme ideea că răul este inteligent şi binele puţin naiv. Pe marile ecrane se tot vehiculează mitul răufăcătorului cu minte diabolică şi care, deşi mult mai inteligent decât eroul, este totuşi învins parcă împotriva tuturor regulilor bunului-simţ. De aici o oarecare solidaritate a privitorului cu marele învins, cel care, deşi strălucitor, este înfrânt din cauza unei complicităţi absurde a naturii şi a umanităţii cu eroul naiv.

Nu este greu de desluşit de ce a apărut acest mit şi care este păcăleala pe care se bazează. Echivalenţa inteligenţei cu răul este o inversare a unei scheme mult mai vechi a paralelismului, bun, rău, înţelept, nesăbuit. Înţeleptul era bun, iar cel rău era nesăbuit, dar dacă eliminăm înţelepciunea şi o înlocuim cu inteligenţa, o mărime formală, măsurabilă prin teste aşa cum pretinde psihologia modernă, avem cu totul şi cu totul alt raport între bunătate şi inteligenţă. Cele două nu mai depind una de cealaltă, ci sunt independente. Putem avea oameni buni, dar mai puţin inteligenţi, şi oameni răi, mai inteligenţi.

Până aici nu e nici o problemă, deoarece criteriul de judecată rămâne bunătatea, şi nu inteligenţa. Înţelepciunea şi bunătatea erau legate, inteligenţa şi bunătatea nu sunt. Aici intervine pasul nelegitim. Dacă în raportul înţelepciune - bunătate aveam o dublă determinare, adică înţelepciunea determină bunătatea şi bunătatea determină înţelepciunea, cei care înlocuiesc înţelepciunea cu inteligenţa nu mai acceptă decât o singură determinare, şi anume inteligenţa determină bunătatea, nu şi invers. Ce vor ei să spună este că, dacă eşti inteligent, automat eşti bun. Dar dacă eşti bun, nu neapărat eşti inteligent. Deci criteriul ultim de determinare a bunătăţii este inteligenţa. E suficient să fii inteligent pentru că, şi aici intervine marea capcană, automat eşti bun şi ai dreptate.

Revenind la mitul de mai sus, rezultă că de fapt cel rău este cel bun pentru că este inteligent, iar cel bun de fapt este cel rău pentru că nu este inteligent. De aceea ni se pare că ar fi trebuit să câştige cel rău, pentru că de fapt datorită acestei scheme de echivalare a inteligenţei cu binele îl considerăm bun pe cel rău.

Probabil că în acest moment vi se pare că nu mai înţelegeţi nimic, cine e bun şi cine e rău atunci. Aici este însă toată înţelepciunea, aici e tot trucul, aici trebuie să ajungem, când nu mai e clar ce e bine şi ce e rău. Dacă nu mai e clar ce e bine şi ce e rău, atunci poţi face ce vrei, pentru că de fapt nu mai poţi fi tras la răspundere de nimeni, iar dacă toţi facem ce vrem, cine reuşeşte să facă ce vrea are întotdeauna dreptate.

Să aplicăm acest rezultat lumii în care trăim. Nu e greu. Ajungem la o concluzie simplă. Cine are puterea are dreptate. Pentru că cine are puterea face ce vrea el. Ca urmare, ce trebuie să facem? Trebuie să obţinem puterea. Cum, cu orice mijloace, pentru că toată dreptatea este a aceluia care are puterea.

Unde intră Dumnezeu în toată această chestiune? Păi, nu mai intră nicăieri pentru că El e bun şi drept, dar la noi bunătatea şi dreptatea nu mai au legătură cu nimic decât cu propriile noastre dorinţe şi însuşiri. Asta e de fapt şi miza ca Dumnezeu să nu mai joace nici un rol în viaţa noastră. Atunci vom fi la cheremul tuturor celor care au puterea şi care, în virtutea faptului că au puterea, sunt şi buni, şi drepţi, indiferent cât de diabolici sunt.

Care este remediul împotriva acestui deznodământ? Recunoaşterea faptului că bunătatea şi dreptatea nu derivă din deciziile sau însuşirile noastre, ci din raportarea la sursa lor, care este Dumnezeu. Fără această raportare, ajungem să lăsăm puterea şi bunul plac să domine dictatorial toată viaţa noastră. Pare foarte abstract, dar în practică e foarte concret, înseamnă a nu face voia ta, ci a căuta să faci voia lui Dumnezeu chiar în circumstanţele în care eşti copleşit de "puterea" şi "dreptatea" celor care fac voia lor. Dar ce înseamnă să faci voia lui Dumnezeu?