Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Inteligenţa socială
Bucureştiul e populat cu oameni cărora le lipseşte inteligenţă socială. Ca să înţelegem ce este ea, cel mai la îndemână este să spunem ce nu este ea. În primul rând, nu este acea inteligenţă abstractă în a cărei exersare se întrec geniile şi intelectualii. Nimic din uşurinţa operaţională cu care poţi manevra concepte abstracte sau formule matematice nu este de găsit în ea. Poţi avea o perspicacitate strălucitoare şi în acelaşi timp poţi să nu depăşeşti pragul deplorabil al unui handicapat social.
Un om fără inteligenţă socială este incapabil să facă un lucru elementar: să întreţină nişte relaţii fireşti cu semenii. El este precum o fiinţă antedeluviană care, silită să-şi schimbe brusc mediul în care s-a obişnuit să trăiască, clachează deprimant în cursa vieţii. Obişnuit să trăiască în universul interior al fanteziei proprii, el îşi doreşte viaţa de dinainte de potop, adică exerciţiul apolinic al gândirii solitare, şi când acolo se pomeneşte în plin potop, în şirul imprevizibil de împrejurări ce ne alcătuiesc viaţa, şi astfel se duce la fund din neputinţa de a se păstra pe linia de plutire. Succesul în relaţiile cu semenii nu depinde de deşteptăciunea măsurată prin IQ şi examinată prin toată gama imaginabilă de teste de inteligenţă. În al doilea rând, inteligenţa socială nu e emoţională. Nu e vorba de cât de bine ştii să te foloseşti de propriile emoţii, preschimbându-le în resorturi menite a-ţi asigura un tonus de supravieţuitor, cum nu e vorba nici de arta de a-ţi transforma tensiunile în tertipuri de încântare a celor din jur, ci e vorba ceva mult mai simplu: de putinţa de a te înţelege bine cu fiinţele cu care s-a întâmplat să fii contemporan. Emoţia nu e o condiţie a împlinirii sociale, dimpotrivă, cel mai adesea ea poate fi o piedică. Poţi fi neîntrecut în arta de a-ţi distila sentimentele, trăindu-le nuanţă cu nuanţă şi despicându-le fir cu fir, şi totodată poţi să oferi surpriza ca, ajuns în faţa unui om, să dovedeşti lipsa de fler a unui om complet incult sufleteşte. Cu emoţiile nu te porţi cum te porţi cu semenii, ceea ce înseamnă că a mistui sentimente nu e totuna cu a manevra oameni. Dar dacă nici cu abstracţiuni şi nici cu emoţii nu avem de-a face în cazul inteligenţei sociale, atunci despre ce vorbim de fapt? De o atitudine eminamente toxică de agresare a persoanelor din preajmă. Ceea ce este straniu este că agresarea nu se face prin forţă, ci printrun repertoriu impresionant de gesturi aparent inofensive, toate culminând cu iritarea oamenilor din jur. La asta se adaugă amănuntul stupefiant că, cel mai adesea, protagonistul nu este conştient de efectul devastator al gesturilor sale. Se poartă stânjenitor şi insuportabil, şi totuşi nu-şi dă seama. Orice om, de îndată ce se află într-un anturaj, caută să-şi plieze atitudinea pe climatul psihologic ce domneşte în interiorul grupului. E ca atunci când, intuind apele afective în care se scaldă o mână de oameni, te străduieşti să nu deteriorezi atmosfera, încercând chiar să-i faci pe interlocutori să se simtă bine în prezenţa ta. Un om fără inteligenţă socială procedează invers: tulbură spiritele şi jigneşte orgoliile, şi asta fără ca măcar să intuiască cât de dăunătoare îi poate fi prezenţa. Un astfel de om se numără printre acei nefericiţi a căror companie nu e dorită de nimeni. În jurul lui se face gol, iar el nu numai că nu înţelege despre ce este vorba, dar chiar e înclinat să pună boicotul la care este supus pe seama răutăţii celorlalţi. Făcând parte din acei stricători de aer a căror flatulenţă psihică încreţeşte fiecare frunte şi înveninează fiecare anturaj, comportamentul lui e toxic. Şi, oricât de directe ar fi semnalele de retragere pe care le primeşte din partea celor care au nenorocul să nimerească în raza lui de acţiune, el continuă netulburat să-şi exercite efectul perturbator. Lipsit de fler şi preocupat excesiv de el însuşi, nu realizează că limita suportabilităţii psihice a fost depăşită. Şi astfel, acolo unde apare, norii surescitării se adună repede peste capetele tuturor. Bucureştiul e un cazan în clocot în care norii surescitării sunt provocaţi de astfel de indivizi.