Sfânta Scriptură oferă o paletă largă de termeni și înțelesuri, contextualizări și perspective diverse cu privire la raportarea existențială a cuvântului „lege” la realitatea socială, religioasă,
13 Noi, 2024
Întoarcerea eternă a rapsodului în satul românesc
Când îşi făcea apariţia într-o strânsură de oameni, pictorul Ion Grigore părea a pogorî din frescele zugrăvite de mâna lui în bisericile presărate pe tot cuprinsul României. Monumentalistul, orchestratorul iscusit şi inspirat al unor mari suprafeţe pictate, meşter cu ucenici la Academie, artistul era, totodată, un maestru al detaliului, urmaş vrednic al caligrafilor din vechime. Cu aceste înzestrări a izbutit să se exprime firesc şi dezinvolt în registre aparent dihotomice. A trecut cu nonşalanţă şi profit artistic în chipul cel mai natural cu putinţă de la frescă la icoană, de la poemul simfonic la suavitatea şi interioritatea liedului.
Biblia şi satul au fost temele predilecte ale artei sale, inepuizabile, fertile şi consonante cu talentul şi disponibilităţile lui spirituale. Pentru dânsul, artist cu obârşii într-un sat de pictori, Corni, Suceava, pe malul Siretului, nu departe de ctitoria rareşiană de la Probota, lumea aceasta era sacră. Ion Grigore şi-a păstrat chiar de departe intacte legăturile cu baştina dintr-o nevoie organică de respirare. N-a rupt cu totul contactele nici cu lucrarea pământului. Nu mai trudea, venind acasă verile ca în studenţie, la câmp, dar măcar grijea cu privirea drăgăstoasă ţarina şi chiar trebăluia când era la Corni în grădina din jurul casei, pe care şi-a ridicat-o în bătătura părintească să fie coperiş sufletului nostalgic. Vieţuia cu satul în inimă şi când se găsea la depărtare de acesta. Răsăriturile, asfinţiturile se petreceau mereu în lăuntricitatea încăpătoare a fiinţei sale. Bucureştii, în care stătea cât avea de predat la Universitate, nu stinsese tânga după sat, ci o amplificase.
Hâtru de felul lui, mustind de un humor asemuitor celui al humuleşteanului, cu care era afin, Ion Grigore a zugrăvit satul cu o gravitate a sfinţeniei. A fost iconarul care, când se aşternea la lucru, se ruga şi se smerea. Imaginile ieşite de sub pensula sa sunt voit naive. Subtilităţile compoziţionale şi cromatice, particulara împrăştiere a culorii într-o ţesătură punctiformă îl învederează pe artistul de stirpe, cu un fel al său personal şi inconfundabil de a scruta lumea. Fineţea de paingăn a liniilor, a detaliilor aminteşte de vechii noştri frescari, dar şi de virtuozitatea şcolii flamande. Meşterul a izbutit să catifeleze tuşele cu modelul luchianesc în minte şi să sloboadă lumina în tablouri aidoma impresioniştilor şi postimpresioniştilor. Toate aceste influenţe au trecut însă şi s-au filtrat prin simţirea şi gândirea artistului, nutrită din ancestrala spiritualitate a ruralităţii româneşti. În sufletul creatorului, ca într-un miraculos alambic, s-a petrecut sinteza şi a luat naştere propria viziune.
Când satul, de care Ion Grigore era impregnat în fiecare atom al fiinţei sale, a fost ameninţat cu dispariţia, el a pictat cu o îndârjire şi mai mare case, biserici, ogoare, grădini, livezi, păduri, oameni. A făcut-o cu simţământul că ar putea salva măcar ceva de sub tăvălugul pustiitor al totalitarismului, pornit să distrugă temelia noastră.
Binecuvântat a fost gestul acestui pictor, poate unul din ultimii de la noi cu satul în glas, ca să parafrazăm o zicere celebră. Vieţuind şi ostenind astfel, Ion Grigore a lăsat semne în arta românească de care poate fi mulţumit. Şi-a rânduit şi eternitatea la ţară, acolo unde s-a întors, coborând în huma din care s-a ivit stelar ca plin de har şi dăruit rapsod al satului românesc, al satului natal, Corni, de pe valea Siretului, în părţile Fălticenilor, căruia i-a dus vestea în tot cuprinsul românesc.
.jpg)
