Întoarcerea fiicei risipite

Ai plecat de acasă fără să-ți ceri „partea ta de avere”. O aveai. Tu însăți erai averea cea mai de preț a părinților tăi. Te-ai luat, deci, pe tine, întreagă, și ai plecat „într-o țară îndepărtată”, cum spune Evanghelia după Luca din Duminica Fiului risipitor. Sau poate ai plecat doar într-un alt oraș, un alt cartier. Oricum, departe, chiar dacă aproape. Departe de casa părintească, departe de cei pentru care reprezentai cea mai mare bogăție. Nu-i mai puteai suporta! Nu le mai puteai auzi sfaturile, implorările disperate. Erau prea sâcâitoare.

Ți-ai aflat, în plus, „în­dreptățire”, văzând la TV o emisiune intitulată provocator și chiar iresponsabil: „Copii contra părinți!” Realizatoarea, de profesie psiholog?!, solicita­tă uneori dintr-o naivă bună-cre­dință chiar de către părinți, intervine în conflictele dintre gene­rații, situându-se adeseori de partea copiilor, admonestându-i în fața acestora pe bieții părinți sau bunici, care, vezi-Doamne, încalcă libertățile, „drepturile”, cu un cuvânt, persona­litatea - este adevărat, cu caș la gură - a odraslelor recalcitrante. Muncind din greu, luptându-se cu greutățile aproape insurmontabile ale vieții de astăzi, părinții nu le pretindeau copiilor decât să învețe, să tindă spre o definire a lor ca viitori membri ai societății, respectabili și respectați. Nimic mai mult. Nici măcar menținerea ordinii și a curățeniei în propria cameră.

Cu alură de om cu multă știință și chiar experiență în domeniu, deși poate, la o vârstă prea tânără pentru acumulările necesare, moderatoarea-psiholog îi „trage de urechi”, în așa-zisul temei al normelor psihologiei moderne, pe părinți, aceș­tia nedorind în fond decât să-și crească în cinste și moralitate fiul sau fiica. Metodele lor pot fi discutabile în unele cazuri, dar atenție la tonul și argumentele cu care sunt amendate. Există riscul provocării sau chiar agravării și nu al stingerii conflictului.

Așa se face că, într-o bună zi, te-ai hotărât să evadezi și tu din „carcera” constrângerilor familiale. Să cunoști lumea și viața! Spuneai mereu, ca răspuns la reproșurile printre lacrimi ale mamei sau poate și mai aspre ale tatălui: „Fac ce vreau cu viața mea!” Zis și făcut! Ți-ai luat partea ta de „avere”, tinerețea sau chiar adolescența, aceste vârste mirifice, pline de vise frumoase, de încredere în oameni, în sentimente, mai ales în iubire. În prima dragoste care întotdeauna fascinează. Ai luat cu tine fru­musețea unui chip curat, cu ochi limpezi, cu zâmbet care scoate soarele din nori, cu părul strălucitor și încă la culoarea naturală. N-a mai încăput în bagajele tale balastul unor principii de moralitate, pudoare, bună-cuviință, respect pentru valorile unui caracter demn, vertical, ancorat spiritual în Adevăr, Bine și Frumos. La ce ți-ar folosi?! În scurtă vreme ți-ai cheltuit „avuția” cu prietenii: puritatea trupului, frumusețea chipului, schimonosit sub straturile de fard, de sub care expresia suavă, de copil inocent, de fapt chipul dăruit de Dumnezeu!, a dispărut, lăsând loc cearcănelor adânci, ochilor obosiți de nopțile nedormite, petrecute în fum de țigară și aburii alcoolului. Poate și ai drogurilor. Erai însă mulțumită! Simțeai cu adevărat libertatea, gustul vieții trăite intens, abuziv, sub dominația exclusivă a simțurilor.

În frenetica risipire a trupului, și sufletul tău s-a trezit gol de haina luminoasă a Botezului creștin: te-ai lepădat de Hristos, ai adoptat religia străină a unui bărbat care credeai că te va iubi și mai mult pentru această dovadă absolută de dragoste. Ai constatat însă cu amărăciune că gestul tău a fost tratat drept lipsă de demnitate. Mai ales de către familia adoptivă și de altă religie a soțului. Mărturisirea unei femei care în tinerețe a făcut acest gest iresponsabil - lepădarea de Hristos - spune totul: „familia so­țului mă ura”. Pruncii pe care i-ai adus pe lume n-au mai fost încre­dințați nici ei lui Hristos, ci dumnezeului străin. Când familia ta, alcătuită pe o temelie șubredă, s-a destrămat, cum era de așteptat, copiii au fost opriți de familia soțului, a cărui religie îl îndreptățea să comită acest abuz.

Alte „variante” de risipire, tot atât de reale, oferă situații terifiante. O altă fiică „risipitoare” de sine însăși n-a mai adus pe lume pruncul zămislit dintr-o dragoste iluzorie de fapt, din simplă patimă trupească, fără frâu. L-a ucis în pântece, chiar dacă era aproape de sorocul nașterii. Alta, mai cumplit, odată născut, i-a curmat viața cu propria mână! În cel mai fericit caz (dacă mai poate fi aici vorba de fericire!), altele, chiar multe, l-au lăsat pe o bancă, într-un parc, sub o tufă, în tramvai ori într-un recipient pentru deșeuri reciclabile. Așa au risipit aceste tinere, fiecare în felul ei, și cel mai sfânt dar primit de la Dumnezeu: bucuria mater­nității.

Târziu, de cele mai multe ori prea târziu!, ți-ai adus aminte de cei rămași acasă plângând, nești­ind nimic de tine, așteptându-te în rugăciuni către Maica Domnului. Dacă nu cumva se vor fi stins de dor, amărăciune, disperare, rușine, boală. Într-o zi, „venindu-ți în fire”, cum glăsuiește Evanghelia după Luca (15, 17), te hotărăști să te întorci acasă. Dar „în fire” nu mai poți să-ți revii, pentru că firea cu care ai plecat, fata aceea curată, cuminte, frumoasă, înzestrată cu daruri de la Dumnezeu, Care nu uită să le zidească în nici un om plămădit de Sfintele Sale Mâini și, în principal, dăruită cu dumnezeire, cu suflet!, toate acestea, constituind, deci, „firea”, s-au risipit. Le-ai risipit cu frenezie, aproape cu ură de tine însăți. Veneai, totuși, cu sufletul. El n-a putut fi risipit, ci doar sufocat sub patimi, sub urâciunea unei vieți tăvălite în noroiul unei „libertăți” devastatoare. El, de fapt, sufletul, nu tu, fiica rătăcită, se întoarce acum din risipire. El era, în realitate, partea ta de avere, pe care n-o ceruseși de la nimeni. Pentru că nu știai de la cine ar fi trebuit s-o ceri. Nu știai că nu părinții trupești îți dăduseră acest giuvaer unic, sufletul, ci Dumnezeu, Care te crease persoană duală și unică în același timp: trup și suflet. Era „partea” ta de dumnezeire!

Astfel, trebuie să-nțelegi, măcar acum, cine este „Tatăl” Care te-a așteptat în tot acest timp și te va primi cu brațele deschise în prag. Este același Tată Care-l aștepta și pe „Fiul risipitor” din pericopa evanghelică. Și Care îl iertase demult! Aștepta doar întoarcerea celui care „mort era și a-nviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15, 24). Ca și tine. Dar acela risipise doar materie, doar bunuri materiale, cel puțin la o primă interpretare, în literă, a Evangheliei. Pe când tu? Tu ai risipit tot: pe tine însăți! Nu te mai poți aștepta la inelul curăției feciorelnice, nici la Harul primit prin Taina Cununiei, în condițiile firești ale unui trup neîntinat. Și totuși, dacă-ți vei spune și tu că, ducân­du-te la părinții tăi - vor mai fi trăind, oare? - vei cădea în genunchi și vei zice, măcar în gând, „am greșit la cer și înaintea voastră și nu mai sunt vrednică să mă numesc fiică” (Luca 15, 21). Tatăl Cel din cer te va auzi. Îți va auzi sufletul și I se va face milă de acest suflet, care n-a avut cum să te oprească din risipirea de tine. Te va primi, îți va primi lacrimile și-ți va spune cuvinte pe care le vei auzi doar tu, în acel ceas al regretelor sincere și profunde: „Iertate sunt păcatele tale, mergi în pace, dar de-acum să nu mai păcătuiești”. Cuvinte pe care Domnul le-a spus și altor păcă­toși și păcătoase, iertându-i, cu puterea dată Lui de Tatăl.

În cele din urmă, „Fiică risipită” - iertată desigur și de părinții trupești, o, cu câte lacrimi, de bucurie! - te vei aduna, poate, sub patrafirul duhovnicului și îi vei spune cât de adânc și cumplit doare risipirea! Nu doar când ți-ai lepădat credința, ci în toate celelalte ipostasuri ale „risipirii” tale, de fiecare dată te lepădai de El, de Hristos!