Întoarcerea meşterului

La aproape 30 de ani de la marea trecere meşterul se întoarce. A stat de vorbă în ceruri, cum spune inspirat un confrate al său mai tânăr, cu Ştefan, pe care l-a modelat, aşezându-l spre pioasă aducere aminte lângă Cetatea Sucevei, unde ecvestra sa falnică străjuieşte parcă toată Moldova şi la Vaslui, în Piaţa Centrală, într-o statuie ce-l înfăţişează pe voievod vorovind cu oamenii Măriei Sale după izbânda de la Poduâ Înalt. Acolo, în Împărăţia cerească, Ştefan i-a mărturisit lui Iftimie Bârleanu, portretistul său, că-i preţuieşte fapta, „îi mulţumit, nu se mânie şi nu scoate sabia“, cum scrie hâtru sculptorul Neculai Păduraru de la Sagna. Meşterul n-a voit să coboare printre pământeni, ocupat fiind cu lucrul său în suişurile celeste, dar şi-a trimis unele din plăsmuirile sale, câteva din lucrările ce l-au rânduit în conclavul sculptorilor români, precum şi fotografiile în postere mari ale monumentelor (Ştefan, Dosoftei, Bogdan, Cantemir, Creangă, Ciprian Porumbescu), care l-au consacrat drept un important creator de opere de for public. Iftimie Bârleanu s-a bucurat să-şi poată privi de acolo de sus roada din expoziţia „In memoriam“, ce se deschide chiar azi la Galeria „Th. Pallady“ din Iaşi, pusă la cale de fiul său, pictorul Bogdan, prilej de lansare şi a albumului subsemnatului, menit a da seamă de întinsa şi viguroasa creaţie a sculptorului.

Iftimie Bârleanu este produsul şcoalei de la Iaşi şi al direcţiei imprimate acesteia de Ion Irimescu din 1940, când a devenit profesor la clasa de sculptură a Academiei de Arte Frumoase din capitala Moldovei, având printre elevii săi şi pe tânărul din Măzănăieştii Bucovinei. Ion Irimescu remarcase la studentul său o îndemânare nativă ce merita fructificată. Apoi îl cucerise felul dârz şi mândru de a fi al acestui flăcău al Bucovinei. Deloc trufaş. Mai degrabă putea fi vorba de o asumare a destinului şi o înţelegere adâncă a rosturilor omului în viaţa sa. Întrezărea în zidirea trainică de pământean a elevului o plină de făgăduinţe evoluţie în timp. Nu-l cercau îndoieli că seminţele aruncate în huma cea humuită nu vor da roade. Era încredinţat că vor fi bogate şi de preţ. Şi aşa s-a şi întâmplat. Iftimie Bârleanu n-a înşelat aşteptările profesorului. S-a întemeiat printr-o lucrare neostoită ca artist cu drept de şedere în agora artelor frumoase româneşti şi şi-a câştigat respectul cetăţii şi breslei. Suişul a fost continuu, fără salturi bruşte, însă cu acumulări permanente şi ieşiri la lumină cu ofranda cea sfântă a sculpturii.

Artistul a străbătut drumul de la sculptura de dimensiuni fireşti la monumentalitatea în forma sa ultimă. Ecvestra de la Suceava, cea a lui Ştefan cel Mare, este una dintre cele mai mari opere sculpturale din România, cu cei aproape 24 de metri altitudine de la sol. Artistul şi-a făcut mâna în compoziţii de interior, cu portrete, cioplituri în lemn şi piatră, ca mai târziu să parcurgă cu dezinvoltură calea regală a sintezei. Urcase acel pisc prorocit de profesorul său. Izbutise pentru că ajunsese la formula lui originală în căutarea esenţializării înspre care fusese îndrumat şi călăuzit de Ion Irimescu. Acesta îmi spunea într-un interviu televizat, din 1993, că el nu este un înnoitor aidoma lui Brâncuşi, ci un continuator. Caracterizarea asta i se potriveşte şi lui Iftimie Bârleanu. Sculptorul de la Iaşi n-a inovat. El s-a aşezat cuminte, înţelept şi statornic în albia clasicităţii, dar s-a individualizat, valorificând superior zestrea genetică a înaintaşilor cioplitori în lemn şi piatră din Bucovina, configurând sculptural cu o expresie mai aspră, dramatică adesea şi cu un dar al citirii lăuntrurilor fiinţiale. Totodată, a cultivat consecvent vocaţia monumentalităţii, pe care o exprima manifest însăşi făptura sa. Nu era, la fel ca şi eroul preferat Ştefan, mare la stat. Deşi de statură mijlocie, Iftimie Bârleanu lăsa impresia de forţă şi de ţinută dominatoare. Era omul interiorităţilor vijelioase, al zvâcnirilor năvalnice, dar şi al tăcerilor păduroase din ceasurile de tihnă ale cosmosului, încât te ducea cu gândul, privindu-l mai pătrunzător, la un copac vânjos împlântat în pământ. Cu toate că vorba lui se depăna cu moliciuni catifelate, dulci, ce alternau din când în când cu irumperi, era omul trăirilor aprinse, al galopului clipei. Tot acest tumult se convertea fericit în opera sculpturală, căreia îi dădea, labişian poetizând, „a însufleţirii sale vamă“.

Aşa s-a alcătuit o creaţie. Astfel s-a înălţat pe soclu artistul, parte a unei generaţii ce a atras atenţia asupra a ceea ce se petrecea în sculptură la Iaşi. Iftimie Bârleanu i-a fost portdrapel.