Întoarcerea tatălui

Venise până departe, aproape de linia frontului, lumina din ochii nevestei lui după el. Îl urmase peste tot, de mână cu lumina ochilor mai mici ai copiilor. Tremuraseră împreună de frică, deși mai potrivit ar fi fost să tremure de frig, începea iarna curând, o iarnă despre care nimeni nu știa când avea să se termine, dar lumina ochilor acelora mititei pusă la un loc cu lumina înlăcrimată a ochilor mamei nu se gândea nici un pic la vremea de afară, ci la vremurile ce le luaseră tatăl și bărbatul de acasă, trimițându-l la război.

Stătea bulgărele trist de lumină în marginea peronului de la care plecase trenul plin cu soldați. Dacă nu se mai întorcea niciodată? De asta îi era frică luminii din ochii plânși ai femeii. Era un moment tocmai bun să-și înțarce copii, care încă mai sugeau la sânul ei. Ca nu cumva să dea de gustul fricii, crezând că e lapte, și să înceapă să le placă. Îi înțărcase cu plecarea tatălui pe front și ei sorbiseră frica din ochii mamei lor și le plăcuse. Se vedea în ochii lor asta. Cum de încăpuse o frică așa de mare în niște ochi atât de mici, nu putea nimeni să spună. Nici măcar fumul ce rămăsese în urma trenului. Le spuse totuși ceva când se întâlniră. Le zise c-ar fi fost mai bine ca oamenii să fie făcuți din fum. Puteau să vadă la el cât era de bine. Nu plângea după nimeni, nu plângea nimeni după el. Femeia și copiii ei l-au crezut. Și s-au înapoiat toți trei acasă. Cu frica din ochii lor întreagă.

Și a început să șuiere vântul în locul trenului. Se pornise iarna. Ningea. Nu știa nimeni pentru cine. Poate pentru a nu rămâne așezările goale de oameni. Îi puteau înlocui pe bărbații plecați de acasă cu oameni de zăpadă. Au înțeles până la urmă că despre asta era vorba. Și lumina din ochii celor mici s-a bucurat de tatăl de zăpadă din curtea lor. Doar că nu înțelegeau de ce nu intră niciodată în casă. Să șadă și el ca omul cu spinarea rezemată de fum. Cum de nu-i era frig? Nici foame nu părea să-i fie. Locul lui de la masă rămânea mereu gol. Ei îl strigau: tată, nu vii? Haide că se răcește ciorba! Dar tatăl lor de zăpadă se făcea că nu-i aude. Apoi a trebuit să plece și el, ca tatăl celălalt, pe front. Taman sosise primăvara și mama lor, în loc să le facă rost de un tată din flori, stătea de vorbă pe furiș cu cel pe care-l duseseră cu toții la gară. Cu primul lor tată, cum ar veni. Cum de unde să vină? Din război. Șuierau gloanțele peste tot. Nici nu ziceai că e vară. Și nici toamnă nu puteai să zici că este. Cine să mai semene? Și cine să mai culeagă? Cădeau toate anapoda. Și ploaia. Și zilele săptămânii. Și frunzele din pomi. Și soldații pe câmpul de luptă.

Femeia trimitea pentru fiecare dintre ei câte o cruce dintre cele pe care le făcea noaptea pe piept. Avea grijă ca numele bărbatului său să nu fie scris pe nici una dintre ele. Fiindcă el avea să vină curând acasă. Viu, așa cum plecase. Așa îi spunea zilnic fumul de pe coșul casei, care se întâlnea, în drumul lui spre cer, cu fumul locomotivelor ce aduceau trenuri cu răniți de pe front. Ea se ruga să fie și omul ei printre ei. Fără un ochi, fără o mână, fără un picior. Doar să vină înapoi. Avea ea destui ochi și destule mâini și destule picioare ca să le ajungă la amândoi. Numai să ajungă el acasă!

Și iată că, într-o zi, care deveni pe loc duminică, așa cum nu mai fusese prin partea locului de mult, auzi poarta de la drum scârțâind. Intră în curte o umbră. Ei tocmai se așezaseră la masa cu trei picioare din curte. Erau patru străchini și patru linguri pe masă. Și patru scăunele în jurul mesei, adică și pentru el unul. Însă umbra trecu pe lângă ei tăcută și se opri la fântâna din fundul curții. Scoase o vadră cu apă și se spălă îndelung pe față. De scrumul focului prin care trecuse, crezu femeia, dar, în locul bărbatului pe care-l aștepta, văzu tot umbra de mai devreme. Semăna, ce-i drept, cu umbra lui.