Într-o doagă

Auzind recent în vorbirea familiară expresia a fi într-o doagă, un cititor (orăşean), care a perceput din context semnificaţia depreciativă a enunţului (pe care l-a şi echivalat prin formula argotică a fi dus cu pluta, adică „a fi... deplasat“), ne întreabă care a fost punctul de plecare al acestei deprecieri.

Expresia din titlu este rezultatul prezentării agravante a situaţiei la care ne referim, pentru care, iniţial, comparaţia a fost făcută de meşterii dogari, aşadar de cei care fac vase de lemn, din doage. Pentru aceştia, ideea de „a nu fi întreg la minte“ a fost exprimată prin a-i lipsi (cuiva) o doagă şi este greu de găsit o modalitate de exprimare mai plastică pentru a indica situaţia în care lipsa unei părţi compromite întregul: fără o (singură) doagă, butoiul nu este funcţional, nu este butoi. Aşadar, extinderea constatării de neîmplinire făcută iniţial de cel care construieşte vase de lemn este semnificativă prin puterea sugestiei: echilibrul şi funcţionalitatea întregului sunt de neimaginat în lipsa unei anumite defecţiuni.

Iată câteva contexte în care, pe internet, găsim ilustrarea acestei idei, pornind de la diferite situaţii: „Eu nu îi suport pe fumători pentru că, în general, fumătorii au o doagă lipsă în ceea ce fac“; „Iar cine face horroruri cu copii (regizori, scenarişti etc.) are o doagă (chiar mai multe) lipsă“; „Părinţi cărora le lipseşte o doagă!“ (referirea este la comportamente aberante, ca şi în cazul unui „reply“ în stil telegrafic: „lipsă doagă“). În unele cazuri, impresionează vioiciunea sugerării formulei canonice, într-o turnură de virtuozitate; textul care urmează este un comentariu, în termenii absurdului, despre moda vestimentară estivală: „Pe piept se poartă un lanţ alcătuit din verigi lipsă, iar pe cap o doagă, tot lipsă“. Ultimul enunţ ne aduce şi informaţia care anume este „vasul“ de la care lipseşte doaga celui... neîntreg (la minte!).

Exagerarea la care ne-am referit mai sus constă în faptul că nu se mai presupune doar lipsa unei doage (care, eventual, ar putea fi găsită), ci că manifestările cuiva îndreptăţesc o constatare mult mai gravă, deteriorarea fiind înfăţişată prin rămânerea într-o singură doagă, ca diagnostic pentru o situaţie fără speranţe. Utilizarea acestei formule în vorbirea comună este uşor de ilustrat prin texte din ziare şi de pe bloguri; în continuare, prezentăm câteva exemple, reflectând diferite niveluri de comunicare: „Jurnalişti pe două roţi şi într-o doagă“ (titlu de articol); „să investeşti o grămadă de bani într-o placă video nouă, eşti ori într-o doagă, ori prea bogat“; există „proprietari cam într-o doagă, care-i spionează din dosul perdelelor“ (pe chiriaşi).

Clasele de reprezentări ale omului modern au mutat metafora iniţială, în sinonimie diacronică şi diastratică, pe terenul unor ansambluri tehnice, de exemplu radioul: (cuiva) îi lipseşte o lampă, sau îi filează o lampă (în cel de al doilea caz însă o contaminare, căci este vorba şi de lampa de iluminat cu petrol, a cărei lumină „filează“). Exprimarea figurată a putut găsi în lipsa unei doage (de trebuinţă!) şi simbolul pretextului minor; pentru Nicolae Costin, solicitările repetate, de tot felul, ale turcilor faţă de moldoveni sunt prezentate (cu subtext de fină ironie) prin constatarea „de le trebuie o doagă, o sâtă (vezi şi «a umbla de-a sita la cumătra»), încă aleargă în Moldova“; Letopiseţul Ţării Moldovei de la Ştefan sân Vasile Vodă, cap. De a doua domnie a lui Antioh vodă...).

Există însă, pe acelaşi suport lexical, şi expresia împlinirii: despre cineva se poate susţine că este „în doagele lui“, dacă e „în minţi, în toată firea“ (Rădulescu-Codin, Îngerul românului..., 1913, p. 375).