Intrarea Domnului în Ierusalim - descoperire a demnităţii Sale împărăteşti

Prin întruparea şi viaţa Sa pământească Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a descoperit doar chemarea Sa profetică sau învăţătorească, prin care ne-a împărtăşit adevărata cunoaştere a Adevăratului Dumnezeu, ci şi slujirea Sa arhierească, prin care Se va aduce pe Sine jertfă bine-plăcută Tatălui, El fiind concomitent Jertă şi Jertfitor, şi nu în ultimul rând demnitatea Sa Împărătească, prin care Tatăl I-a încredinţat, nedespărţit de Sine şi de Duhul, cârmuirea tuturor celor văzute şi a celor nevăzute. Aceste două ultime slujiri sau demnităţi El le afirmă sau le face cunoscute şi lucrătoare în vremea Pătimirii Sale sfinte, a jertfei, morţii şi Învierii Sale.

Şi precum în Legea Veche arhiereul şi împăratul poporului israelit primeau o ungere specială, drept confirmare sau întărire pentru misiunea de slujire, sfinţire şi conducere pe care Dumnezeu însuşi le-o încredinţa, tot astfel Hristos Domnul binevoieşte să primească ungerea cea din Betania spre adeverirea îndoitei Sale slujiri sau misiuni dumnezeieşti. Ca semn proniator, trebuie să înţelegem ungerea aceasta ca o înnoire a ungerii cu Duhul Sfânt, pe care Iisus Domnul o primise la Botezul Său de la Iordan. Primeşte ungerea ca om, dar lucrează mântuirea noastră ca Dumnezeul-Om, în Ipostasul Său divin restaurând şi înnoind El firea noastră, firea lui Adam celui căzut.

În ceasul intrării Sale triumfale în Ierusalim, Iisus Hristos Mântuitorul Se descoperă ca Împărat, confirmând proorocia cea pentru El făcută de demult: "Iată Împăratul tău vine!" (Ioan 12, 15). A voit prin aceasta să-i încredinţeze, pentru ultima oară, că El este Mesia cel aşteptat, că nu trebuie să mai aştepte pe altul, dar în acelaşi timp că este un altfel de Împărat, neasemănător celor cunoscuţi în istorie. El nu revendică o împărăţie lumească, ci a venit să aducă cu El o altfel de Împărăţie, care nu este din lumea aceasta, dar se deschide acum ca să primească în ea lumea aceasta. O lume pentru care Iisus Hristos îşi pune viaţa, pentru ca ea viaţă să primească, din viaţa veşnică a Preasfintei Treimi.

Locuitorii din Ierusalim şi toţi iudeii veniţi acolo pentru Paşte, L-au primit cu bucurie, deoarece ei auziseră de învierea minunată a lui Lazăr. Ceea ce pentru unii era prilej de bucurie şi recunoştinţă s-a dovedit a fi pentru cei răi şi nemulţumitori pricină de ură şi invidie, de duşmănie ascunsă şi aducătoare de moarte. Peste puţine zile, în seara Cinei celei de Taină, Mântuitorul îi va avertiza pe ucenici: "Acum este judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi izgonit afară" (Ioan 12, 31). Prin Jertfa lui Hristos este judecată lumea pentru că iubirea Lui răstignită descoperă starea de adâncă răutate în care lumea zăcea bolnavă, dar în acelaşi timp tot prin ea se manifestă plenar puterea dumnezeiască vindecătoare a acestei răutăţi sub forma iertării eliberatoare. De aceea numai Fiul lui Dumnezeu întrupat are puterea să-l îndepărteze şi să-l facă neputincios pe cel ce se înstăpânise peste lume, tatăl minciunii şi înşelătorul de oameni, instaurând în omenirea înnoită prin Sângele Său scump duhul jertfirii altruiste, singurul care se poate opune extinderii sau amplificării nesfârşite a răului în lume.

Demnitatea împărătească a Mântuitorului este aşadar nedespărţită de slujirea arhierească, El fiind Împăratul care se jertfeşte pentru viaţa celor încredinţaţi Lui de Tatăl, iar celor care îi urmează le dă puterea să împărăţească peste patimi, adică să aibă întru ei "duh stăpânitor", care să-i întărească în lupta lor duhovnicească.

Ierusalimul, care primeşte astăzi pe Iisus Hristos ca pe un Împărat, prefigurează însă şi Ierusalimul cel de sus, acolo unde Fiul împărăţeşte veşnic împreună cu Tatăl şi cu Duhul; acolo unde, nu peste mult timp, Se va înălţa cu trupul înviat Mântuitorul, Care va împărăţi de aici înainte şi ca Om, descoperind prin aceasta demnitatea cea mai înaltă la care a fost ridicată firea omenească. Dar totodată el preînchipuie şi Noul Ierusalim, Biserica întemeiată de Hristos, prin jertfa şi Învierea Sa, în care El va fi mereu prezent prin Duhul Sfânt, învăţând, sfinţind şi conducând pe cei ce Îl urmează. Icoana Pantocratorului din turla de pe naos tocmai aceasta ne încredinţează, că El este cu noi până la sfârşitul veacurilor, că El ţine Biserica prin Duhul Sfânt, hrănind-o cu Trupul şi Sângele Său şi extinzând-o cu fiecare generaţie de credincioşi.

De aceea El trebuie să împărăţească mereu în sufletele noastre, să ne conducă pe drumul ce leagă Ierusalimul pământesc, Biserica, de Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia Preasfintei Treimi. A-L mărturisi ca Domn sau Împărat al vieţii noastre înseamnă a te încredinţa voinţei Lui, ce totdeauna spre bine te îndeamnă, a asculta mereu de glasul Lui spre a nu rătăci calea, a înmulţi talanţii daţi de El şi mai ales a nu te despărţi de El când te apropii de Golgota vieţii tale, căci El şi-acolo te însoţeşte şi te sprijină, ca să ajungi prin cruce la înviere.

Împăratul cel ceresc, Hristos, intră astăzi în Ierusalimul pământesc pentru ca prin jertfă şi înviere să ne deschidă nouă porţile veşnice ale Ierusalimului de sus, în care vom intra doar dacă aici şi acum suntem şi rămânem fii credincioşi ai Bisericii, Ierusalimul cel Nou, în care împărăţeşte necontenit Hristos.