Între alfa Şi omega: Cât de părtinitor este Dumnezeu?

Orice instanţă de judecată este susceptibilă de a greşi atunci când cântăreşte dreptatea între două părţi. Fie dintr-o insuficientă informare asupra cazurilor, fie printr-o argumentaţie mai puţin convingătoare a uneia dintre părţi, sau pur şi simplu din rea voinţă, instanţa poate leza, de multe ori iremediabil, una din părţile care se judecă într-o oarecare pricină. Probabil tocmai din motivul imperfecţiunii oricăror organisme umane de judecată există în societăţile moderne posibilitatea recursului la forme superioare de evaluare juridică a părţilor aflate în dispută.

Una dintre cele mai comune imagini pe care probabil fiecare creştin şi-o formează despre Dumnezeu, încă din primii ani de viaţă, este aceea a unui Judecător Absolut. Cine nu îşi aminteşte memorabilele scene din pridvorul bisericilor, înfăţişând, într-o manieră de-a dreptul impresionantă, scena Judecăţii de Apoi? Este greu de presupus că, indiferent de vârstă, statut social sau nivel de cultură, poţi trece impasibil pe lângă scene reprezentând oameni aflaţi în mijlocul acestui teribil examen: Judecata finală!

Stimulaţi fiind de talentul mai mult sau mai puţin remarcabil al pictorilor, privitorului îi răsar în minte, totodată, frânturi din secvenţele biblice care implică ideea de judecată: pilda celor zece fecioare sau a talanţilor. Insistând asupra exemplelor, cineva s-ar putea însă gândi şi la pilda fiului risipitor sau la pocăinţa in extremis a tâlharului răstignit pe Golgota.

Deşi primele exemple amintite subliniază într-un mod mai mult decât evident intransigenţa şi absoluta imparţialitate a judecăţii divine, celelalte vin să completeze această imagine iniţială, adăugându-i noi dimensiuni. Analizând mai în amănunt cele două ipostaze, sau moduri de judecată s-ar putea spune că acestea implică o inerentă contradicţie. Cum se împacă accentul radical cu care este înfierată impasibilitatea şi neglijenţa celui care nu şi-a înmulţit talantul, cu invitaţia părintească, caldă ca o adiere de primăvară: „astăzi vei fi cu Mine în Rai!“, ştiind că tâlharul răstignit nu fusese nicidecum pedepsit pe nedrept? Fecioarele din pilda biblică au greşit prin nesăbuinţa de a nu-şi fi pregătit din vreme candelele cu untdelemn, dar cu cât mai nesăbuit a fost fiul risipitor, care şi-a cerut partea de moştenire înainte de vreme, părăsind casa părintească? Cu alte cuvinte, cum se pot împleti, fără a se exclude, dreptatea şi iertarea, intransigenţa şi milostenia, în planul lui Dumnezeu în raport cu oamenii?

Probabil cele mai oneste răspunsuri la astfel de întrebări sunt acelea care izvorăsc dintr-o raportare la sine însuşi şi la experienţa fiecăruia cu Dumnezeu. Este greu de crezut că cine se simte îndepărtat şi înstrăinat de Dumnezeu, conştient fiind de iminenţa judecăţii divine, îşi doreşte cu orice preţ să fie subiect al acesteia. Nici un greşit nu îşi aşteaptă cu nerăbdare momentul judecăţii, ci speră în şansa vitală a îndreptării. Ştiindu-se îndatorat, nimeni nu îşi grăbeşte momentul scadenţei, ci încearcă să-şi echilibreze situaţia, revigorându-se şi plătindu-şi datoriile.

Fiind drept, dar şi iubitor de oameni, Dumnezeu nu rămâne impasibil la dorinţa şi disponibilitatea oamenilor de a se îndrepta, ci oferă acestora şanse nenumărate de a-şi relansa şi renaşte propria existenţă. Deşi este infinit de „dreaptă“, dreptatea lui Dumnezeu nu este în nici un caz rigidă. Nu contabilizează cu precizie scăderile şi lipsurile, aşteptând cu satisfacţie momentele în care să răsplătească precis tuturor, ceea ce li se cuvine. Dimpotrivă, nenumăratele exemple biblice ne ilustrează o dreptate care transcende îngustimea conceptelor umane şi care îmbină, în sine, într-o formă cu totul neaşteptată, iubirea, mila, compasiunea şi înţelegerea. Din această perspectivă se poate spune că Dumnezeu este nu doar drept, dar şi părtinitor, luând partea acelora care au învăţat să fie ei mai întâi imparţiali cu ei înşişi.