Între credinţa adevărată şi duhul lumesc

Omul vrea să cunoască pentru că acest imbold a fost pus în mintea sa de Însuşi Dumnezeu, atunci când l-a creat. Dorinţa de cunoaştere îl are ca obiect, oricâte forme concrete ar îmbrăca, în ultimă instanţă, pe Însuşi Dumnezeu; căci către El tindem şi cu El vrem să fim. Din păcate, însă, în decursul istoriei, această dorinţă firească a putut fi deturnată către lucrurile deşarte ale lumii, lucruri care au fost investite astfel cu o însemnătate pe care nu o au în realitate, căci au uzurpat locul care Îi revenea, de drept, numai lui Dumnezeu.

Din cauza acestei amestecări a celor înalte cu cele mai de jos ale lumii nu putem aprecia cu exactitate în ce măsură gândirea noastră, firea şi comportamentul obişnuit ne sunt influenţate de duhul păcătos al lumii acesteia. Să ne socotim puri, fără de pată, neatinşi de duhul lumesc, ar fi o dovadă de trufie drăcească. Avem, datorită păstrării în biblioteci, cugetările Sfinţilor Părinţi ai tra-diţiei ortodoxe. Pe baza lecturilor adecvate din aceştia putem învăţa şi putem folosi apoi un limbaj asemănător cu al lor. Avem însă, şi duhul care îi purta pe acei Părinţi? Cel mai adesea ne mulţumim cu o apartenenţă de formă, cu participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, cu respectarea formală a elementelor de cult public şi privat în viaţa cotidiană, indiferenţi la vidul ce se cască înăuntrul nostru.

Cel mai mult în viaţa noastră ne lipseşte discernământul, dreapta socotinţă în limbajul patristic, oricât de mult ne-am încrede în judecăţile noastre, sau poate tocmai pentru că ne încredem, trufaş, prea mult în ele. Astfel că ajungem, din comoditate şi cedând tentaţiilor din jurul nostru, să amestecăm ortodoxia veritabilă, aşa cum a fost ea statornicită de veacuri şi cum se mai află încă în inimile rugătorilor sfinţi, cu confortul şi luxul lumii acesteia, să o transformăm pe nesimţite, astfel încât să fie pe gustul nostru pervertit pentru a-i atenua, în acest chip, tăria şi spiritul ascetic. Reuşim, cu o perversitate extremă, uneori inconştientă, să creăm un sistem în care Sfinţii Părinţi par să ne îndemne la o vieţuire conformă cu preceptele lumii acesteia, în care păcatul pare că a devenit norma generală şi în care afirmarea egoistă de sine, în dauna comuniunii de iubire, pare lucrul cel mai firesc cu putinţă.

Credinţa şi simţirea noastră este după modelul laxităţii şi indiferenţei din jurul nostru. Noi înşine aparţinem prea mult lumii acesteia, ca să mai facem vreun efort să mai ieşim din ea, aşa cum ne cere Domnul nostru Iisus Hristos: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36). Am reuşit performanţa tristă de a păstra limbajul ortodoxiei, dar înţelegându-i conţinutul potrivit duhului lumii acesteia. Ar fi fost mult mai bine dacă, fără să fi fost atât de riguroşi şi de exacţi în limbaj, am fi putut păstra duhul credinţei autentice, putinţa de a ne lua crucea şi de a-i urma lui Hristos.

Creştinismul pe care-l trăim zi de zi este tot mai fariseic, mai interesat de respectarea procedurilor de suprafaţă care să-ţi dea impresia că eşti în regulă, iar la adăpostul acestei auto-înşelări să-ţi urmezi nestingherit poftele şi dorinţele egoiste. Inevitabil, omul care ia în serios problema credinţei este urmărit de o întrebare: în ce măsură credinţa mea şi a semenilor mei este coruptă de spiritul lumii acesteia?

Orgoliul ar vrea să afirme puritatea, independenţa învăţăturii creştine de orice spirit lumesc. Dreapta socotinţă, însă, atâta cât o avem, mai smerită şi mai realistă în privinţa putinţelor reale ale omului, ne asigură că nu putem trăi într-un timp dat, oricare ar fi el, fără să ne împărtăşim de ideile, de valorile, de felul de a fi al oamenilor acelui timp. Iar dacă lumea noastră e într-adevăr mai lipsită de credinţă decât oricare alta din trecut - după cum spun unii -, atunci e clar că numai Dumnezeu ne mai poate salva.

Mai e posibilă păstrarea unui spirit autentic ortodox? Da, cu siguranţă, căci acest duh al ortodoxiei a existat până acum şi va exista până la sfârşitul lumii, până la venirea în slavă a Domnului nostru Iisus Hristos. Dar, ca să îl vedem şi ca să ni-l putem apropia, trebuie să avem ochii deschişi - ochii sufletului vreau să spun - şi să ne apropiem inima către el ca să îl putem trăi. Acest duh există în Biserica cea biruitoare pe care „porţile iadului nu o vor birui“. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi noi să facem cât mai deplin parte din ea.