Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Între dizgraţie şi urâţenie
Oamenii dizgraţioşi au un farmec aparte, o virtute specială de a plăcea ochiului chiar şi atunci când le lipseşte eleganţa. Motivul constă în prezenţa unei ţinute chiar şi acolo unde înfăţişarea lasă de dorit. Priviţi un bărbat gras gesticulând în timpul unei discuţii. Veţi constata că, deşi inestetic la înfăţişare, trupul lui emană o impresie stranie, la limita dintre repulsia dată de revărsarea planturoasă a cărnii şi amuzamentul iscat de stângăcia cu care îşi coordonează mişcările. Este vorba de eleganţa aceea nostimă a gesturilor rotunde, curbate şi lipsite de agresivitate. Există o gingăşie inconfundabilă a oamenilor graşi.
Sau priviţi o bătrână cu încheieturile înţepenite de reumatism, dusă de spate, mergând pe trotuar. Încetineala ticăită a mişcărilor şi crisparea gesturilor, ca nişte crengi tremurânde bătute de un vânt intermitent, face asupra privitorului o impresie ciudată. Privind-o, poţi simţi nu numai înmuierea miloasă în faţa priveliştii senectuţii, dar chiar o duioşie nebănuită. Trupul ei te tulbură. Priviţi apoi un hemiplegic cum îşi trage piciorul invalid în vreme ce mâna îi descrie un balans rotitor şi segmentat. Curgerea frântă a mişcărilor îi împrumută aerul unei marionete manevrate de un păpuşar lipsit de îndemânare. Mişcări sacadate, tăiate ca într-un zig-zag. Şi totuşi, nu e hidos. Îţi poate fi milă de el sau poţi întoarce capul din neputinţa de a-i vedea nenorocirea, dar hidos nu e. Dimpotrivă, impresionează. Priviţi apoi o tânără din categoria puştoaicelor moderne: deşi unduioasă şi elastică, având privilegiul unei frumuseţi gracile (adică genul de graţie trecătoare dată de fragilitatea musculară şi de distribuţia încă omogenă a ţesului adipos), nu place defel privitorului. Nu numai că nu te tulbură, dar chiar te indispune, iar cauza e de căutat în lipsa ţinutei: nu e îndeajuns să ai linii de amforă, mai trebuie ca amfora să fie structurată din interior. E ca atunci când te afli în faţa unei mase informe căreia îi lipseşte un principiu formator, adică un agent psihic care să-i dea o consistenţă. Tânăra n-are postură şi nici prestanţă. În schimb, un om gras, o femeie bătrână sau un handicapat locomotor, în ciuda aspectului neplăcut, îţi pot transmite ceva de care slăbiciunea atât de graţioasă a tinerei duce lipsă: o lume interioară, adică o durere, o suferinţă morală sau o obsesie incurabilă. În toate aceste cazuri, avem de-a face cu nişte oameni dizgraţioşi, care totuşi nu sunt urâţi. Căci lipsa farmecului presupune o sleire a expresiei psihice, iar nu neapărat o sluţire de ordin exterior. Un trup frumos poate fi complet inexpresiv şi, astfel, lipsit de farmec, în vreme ce un corp a cărui înfăţişare e ciuntită poate exercita o netăgăduită atracţie. Concluzia: ce transmite un om e criteriul după care poate fi apreciat. Expresivitatea nu poate fi mimată şi nici ascunsă în dosul graţiei. Ea vine din interior şi poate transfigura o fizionomie, un corp sau un gest. Sau le poate compromite. Trăim într-o ţară în care numărul nespus de mare de dizgraţioşi e pe cale să fie întrecut de cel al urâţilor.