Între harisme şi magie

Multe persoane îşi fac reclamă în ziare, pe stadioane, în diferite adunări ale mai multor culte sau religii, cum că ar fi posesorii unor harisme deosebite, dintre care cel mai des pomenită este cea a vindecărilor, ispitindu-i pe o parte dintre cei şovăielnici în credinţă să beneficieze de serviciile lor, mai mult magice sau oculte decât creştine, deşi "reclama" sună adesea foarte creştineşte.

Ştiut fiind că foarte rari sunt oamenii prin care voieşte să lucreze Dumnezeu în lume, să vedem, pe cât ne va înţelepţi Dumnezeu şi pe cât cunoaştem din învăţătura Părinţilor, care ar fi semnele unui adevărat posesor al harismei vindecărilor şi ale minunii pe care ar face-o, în acest caz, cu puterea lui Dumnezeu.

În primul rând, vindecarea ar trebui făcută prin mijloacele cunoscute de la Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli: punerea mâinilor, rugăciune, post, însemnarea cu semnul crucii, certarea duhurilor necurate cu numele lui Dumnezeu, ungerea cu untdelemn însoţit cu rugăciunea (prezentă în Biserică în Taina Sfântului Maslu) etc.

Cum Biserica are datoria de a ţine darurile şi chemările Duhului Sfânt (I Tes. 5, 19), aşa şi posesorul unei harisme trebuie să o folosească spre slujirea semenilor, "ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (I Pt. 4, 10) şi spre zidirea Bisericii, spre unirea cu Biserica a tuturor credincioşilor, iar nu spre schisme sau erezii, spre folosul nu numai trupesc al credincioşilor, ci pentru ca, vindecaţi, sănătoşi, să poată sluji lui Dumnezeu mai bine şi mai cu mulţumire. Această din urmă afirmaţie se poate întemeia în primul rând pe chemarea fiecărui om de a-i sluji Bisericii şi comunităţii, ba chiar pe scopul creării omului, ca prin existenţa şi faptele sale să-i slujească şi să-l preamărească pe Dumnezeu în calitate de făptură a Sa, lucru pe care omul sănătos îl poate face mai deplin şi mai cu uşurinţă. În al doilea rând, acest lucru s-ar întemeia pe faptul că vindecările pe care le făcea Mântuitorul erau însoţite şi de iertarea păcatelor, deci de tămăduirea sufletească, acolo unde boala era consecinţa păcatului (vezi vindecarea slăbănogului şi a celui de la scăldătoarea Vitezda).

Altă condiţie ar fi ca vindecarea, realizată în numele lui Hristos, să fie spre înmulţirea credinţei atât în cel vindecat, cât şi în cei ce vor auzi sau vedea minunea, iar nu spre slava personală a vindecătorului, spre dobândirea de avantaje materiale sau a unei poziţii privilegiate în cadrul comunităţii.

Nu punem la îndoială faptul relatat de Sfântul Evanghelist Matei că şi cei în care lucrează fărădelegea ar putea primi această harismă. Constatăm însă că, cel puţin în societatea contemporană, trăitorii creştini sunt mai preţuiţi de adevăraţii credincioşi decât ceilalţi. Oamenii ar voi să găsească în vindecător sau în preot un exemplu de viaţă morală şi de trăire creştină, un model de slujire a lui Dumnezeu. Harisma vindecărilor este acum văzută ca o consecinţă a credinţei celui care o posedă, dar şi ca un dar al lui Dumnezeu. Întrebarea care rămâne e dacă această credinţă poate fi lipsită de fapte bune sau măcar de un scop bun; şi se pare că răspunsul înclină spre a fi negativ, deşi judecăţile lui Dumnezeu nu ne sunt cunoscute decât în limita revelaţiei; El are puterea de a-l întoarce de la fărădelege şi pe vindecător, fie de ruşine că cei cărora le propovăduieşte se întorc la Dumnezeu, fie din frică de El sau la vederea umilinţei Lui care lucrează minuni şi prin vasele Sale stricate.

Alt semn deloc neglijabil ar fi acela că un trimis al lui Dumnezeu trebuie să-i povăţuiască pe cei care vin la el către Biserică şi spre Sfintele Taine prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu tuturor credincioşilor către Biserică, în calitate de "corabie a mântuirii". Întrebarea care s-ar pune este dacă astfel de oameni pot fi într-adevăr trimişii lui Dumnezeu spre facerea de bine şi spre întoarcerea oamenilor la credinţă.

Răspunsul pentru un teolog este cu siguranţă nu, căci proorocia a încetat odată cu Sfântul Ioan Botezătorul sau cu harismele Bisericii primare, iar mijloacele prin care se revarsă harul lui Dumnezeu asupra comunităţii omeneşti sunt Tainele Bisericii în care lucrează direct Hristos prin intermediul preotului slujitor.

Totuşi, şi Biserica recunoaşte aceste mijloace ca fiind cele prin care se împărtăşeşte harul în mod obişnuit, neexcluzând pe cele extraordinare, căci Duhul Sfânt împarte ce daruri voieşte şi cui voieşte, cum a fost cazul cu sutaşul Corneliu, primul dintre păgâni, care a fost creştinat de Apostoli. Biserica însă rămâne cheia înţelegerii şi discernerii acestor lucruri.