Între Hristos și paloșul gâdelui

Așa arată realitatea, chiar și în ziua de azi, deoarece rapoartele internaționale indică fără drept de apel faptul că religia creștină este sub o continuă și nemijlocită prigoană. Unul din șapte creștini este maltratat, prigonit, marginalizat sau amenințat cu moartea la nivel planetar. Unul din șapte mărturisitori ai lui Hristos este victimă directă a dictaturilor de tot soiul sau a fanatismului religios islamic. Pe toate continentele, dar în special în Asia și Africa, oamenii lui Hristos suferă. Așa a fost încă de la început, așa este și azi. Ce s-a schimbat, pe fond? Și de ce creștinismul rămâne, în continuare, cea mai agresată credință dintre toate celelalte?

Această mică investigație am demarat-o în urma recentelor evenimente din enclava Nagorno-Karabah locuită de creștinii armeni, care și acum se află sub tirul nemilos al armatei musulmane din Azerbaidjan. De la reluarea ostilităților de acum trei ani au murit 6.500 de oameni, iar în prima parte a conflictului (declanșat în 1988) au murit 35.000... Așadar, un genocid la scară caucaziană, dar care este replicat în numeroase alte locuri ale globului, în varii declinări. Subiectul însă este comun: creștinii sunt prigoniți, pe toate căile, pentru a-și părăsi teritoriul tradițional sau pentru a se converti la altă religie. Iar în Coreea de Nord situația este, de departe, cea mai alarmantă: creștinii (cei câțiva) care sunt dovediți ca atare de autoritățile comuniste primesc pedeapsa capitală, fiind considerați spioni și dușmani ai statului.

Noi, cei din Europa, parcă am și uitat recentele prigoane pe care regimurile totalitare din Est, declarate atee, le-au declanșat cu furie vreme de jumătate de secol contra închinătorilor lui Hristos. Ne-am obișnuit cu libertatea de exprimare, cu exercitarea dreptului la viață religioasă, cu practicarea ritualului creștin nestingheriți de nimeni. Da, subliniez și insist: este un drept care ni se asigură prin legea fundamentală, adică prin Constituție. Este un drept care s-a recâștigat greu, cu preț de sânge și cu martiri în spate, dar care în acest ceas al istoriei este inalienabil. Statul național, dar și tratatele internaționale garantează exercitarea acestui drept, așadar suntem protejați prin lege/legi. Aceasta este lumea în care trăim acum, așa arată viața noastră religioasă scoasă la lumină din catacombele în care s-a pitulat sau în temnițele în care a mucegăit vreme de 50 de ani.

Dreptul acesta trebuie apărat, zilnic. Și nu atât în fața legilor existente, cât mai ales în fața curentelor de opinie care influențează, la rândul lor, legislația statelor. Curente de opinie care sunt defavorabile creș­ti­nismului și care îl acuză de practici psihologice oneroase, de imunde in­tenții pecuniare, de fariseism și de obscurantism. Nu-i vorbă, sunt atâtea exemple de trăire creștină de fațadă, de acte morale și practici indecente, de manevrare și manipulare fățișă a credulității oamenilor. Dar fondul rămâne! Adică Hristos Se jertfește pe Altar zilnic în mii, sute de mii de Liturghii, credincioșii sunt animați de o viață duhovnicească coerentă, Bisericile au devenit partenerul cel mai solid al statelor pe palierul social-filantropic. Instituția Bisericii funcțio­nea­ză, oamenii se regăsesc în ea în plan sufletesc, misionar și catehetic. Țesătura eclesială ține la un loc, identitar și sufletește, mare parte din corpusul social, clericii asigură balanța emoțională în marile crize, pacea socială și confesională este o realitate. Așadar, să ne bucurăm de ceea ce am dobândit, să nu mai căutăm nod în papură cu orice preț neîmplinirilor de moment, părutelor rătăciri sau morganaticelor dezertări de conștiință. Nimeni nu poate judeca, definitiv, pe celălalt. Întotdeauna trebuie lăsată o portiță de conciliere, de întoarcere, de regret exprimat. Toate trec, însă un lucru rămâne: realitatea că suntem sarea pământului. Și că fără noi, chiar așa cum suntem acum, pământul nu-și are rostul. Punct.