Între martorii zidirii unei măreţe catedrale

Cine a participat vreodată la sfințirea unei biserici, fie o măreață catedrală ori un mic locaș ridicat într-un sat îndepărtat, fără îndoială că a luat aminte la paremiile care se citesc cu acest prilej.

Paremia din Prorocia lui Iezechiel ne spune că „Domnul în ziua a opta a hotărât ca preoții să înalțe pe jertfelnic arderile de tot și jertfele de împăcare, iar El Se va milostivi către oameni, după cum a zis Domnul Dumnezeu”.

Jertfelnicele din perioada Vechiului Legământ erau înălțate în locuri diferite, dar, la îndemnul unor oameni iubitori de Dumnezeu, cum a fost profetul Natan, regele Solomon a zidit un locaș de cult măreț, considerat drept Templul lui Solomon, care a fost distrus mai târziu de Nabucodonosor și apoi reconstruit după șaptezeci de ani, în anul 517 î.Hr., în timpul regelui Zorobabel.

Până la zidirea Templului, oamenii L-au adorat pe Dumnezeu acolo unde El S-a arătat: la Sichem, Mamvri, Betel, Șilo, Ierusalim și în alte locuri pe care le aflăm consemnate în textele veterotestamentare.

Templul din Ierusalim a fost foarte important pentru poporul ales, întrucât i-a ținut uniți pe fiii acestuia și i-a îndemnat să Îl iubească pe singurul și adevăratul Dumnezeu, să Îl cinstească cu închinăciunea cuvenită Lui, în mijlocul popoarelor păgâne, ferindu-i să-şi plece genunchii la dumnezei străini. Acolo, în Templul de la Ierusalim, mulți oameni drepți așteptau cu dor mângâierea lui Israel.

Așa a fost, în timpul venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu, un om pe nume Simeon, care era drept și evlavios. De la el Biserica a moștenit rugăciunea „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32), pe care o rostim și noi adeseori așteptând mângâierea lui Israel, care face profetică trimitere la termenul din Evanghelia după Ioan, unde se vorbește despre Duhul Sfânt, numit Paracletul, Cel care aduce mângâiere, așa cum aștepta Simeon mângâierea și eliberarea după ani mulți, când trebuia să vadă împlinindu-se ceea ce nu crezuse în vremea traducerii Septuagintei.

În locurile minunate ale revelației divine, Dumnezeu a fost aproape de oameni, mângâindu-i cu iubirea Lui, iar mai târziu Fiul Lui, Cel Unul Născut, a dat ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele oamenilor și a întemeiat Biserica pe care nici porțile iadului nu o vor putea birui (Mat. 16, 18).

În momentul sfinţirii Catedralei Naționale, Duhul Sfânt Se va pogorî peste o zidire care de mulți ani s-a dorit a fi ridicată. Sunt aproape 140 de ani de când proiectul unei Catedrale a Mântuirii Neamului, cum a fost ea numită, prindea contur. Pentru ea s-a emis o lege specială de către întâiul rege al României, Carol I, şi s-au alocat importante fonduri atunci când România era înfloritoare.

Mai târziu, mitropoliții primați și patriarhii României au nădăjduit că vor vedea acest vis împlinit, dar nu s-au bucurat de aceasta în timpul vieții și slujirii lor. Această dorință a început a se concretiza abia în urmă cu zece ani, în vremuri deloc ușoare, când proiectul, simbol al unității naționale, a prins contur.

Am fost martor la slujba de punere a pietrei de temelie și, odată cu trecerea anilor, am văzut ridicându-se silueta maiestuoasă a acestei zidiri pentru care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi o mână de oameni, care au susținut din toată inima acest proiect, au pus mult suflet de la întâia cărămidă și mistrie cu mortar până la momentul când zidirea a ajuns aproape de final.

Slujind adeseori la sfințirea locului pentru o biserică, am înțeles bine importanța fiecărei zidiri în care se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, jertfa cea nesângeroasă, întrucât arhiereul, îngenuncheat în fața locului pregătit pentru zidirea noului locaș de cult, rosteşte o frumoasă rugăciune închinată Mântuitorului, Care a ales și a sfințit locul acesta și l-a întemeiat prin noi, nevrednicii Săi robi, pentru a se zidi pe El biserica întru slava Preasfântului Său nume.

Noi toți, cu genunchii plecați,Îl rugăm ca El să ajute spre a fi ridicat pe locul ales jertfelnicul sfânt, pentru a se aduce pe el jertfa cea fără de sânge a Preasfântului Trup și a scumpului Sânge ale Hristosului Tău și, precum biserica așa și jertfelnicul care acum a luat început adu-le curând la săvârșire cu Dumnezeiasca Ta putere, ca până la sfârșitul veacului poporul cel binecredincios să aducă și să săvârșească aici Doxologia Prea­sfântului Tău nume.

Această rugăciune este în strânsă legătură cu o altă cerere esenţială pe care preoții o spun mereu în taină în Sfântul Altar, către sfârșitul Sfintei Liturghii, după ce au fost aduse Darurile de pâine și vin și au fost așezate pe Sfântul Disc miridele, după sfințirea Darurilor și după momentul Împărtășirii, când miridele de pe Sfântul Disc sunt așezate în Sfântul Potir, spunându-se de către slujitor: Spală, Doamne, păcatele tuturor celor care s-au pomenit aici cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinților Tăi. Aceasta este taina Liturghiei și dorința tuturor celor care vin la biserică, şi anume spălarea păcatelor și primirea darului Duhului Sfânt.

La târnosirea unei biserici, cel mai important moment este pogorârea Duhului Sfânt Care sfințește biserica afierosită Domnului. Astfel, darurile din piatră, lemn, trestie, argint și aur, precum și altele asemenea lor, devin locaș al Dumnezeului cel Viu. „Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (1 Cor. 3, 12-13).

De aceea, la sfințirea bisericii, arhiereul citește întotdeauna fragmentul din Cartea a III-a a Regilor, în care se istorisește cum Solomon, cel care s-a învrednicit să zidească Templul din Ierusalim, a stat înaintea jertfelnicului Domnului, ridicând mâinile și zicând: „Doamne Dumnezeul lui Israel! Nu este dumnezeu asemenea Ție, nici în cer sus, nici pe pământ jos… Cerul și cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puțin acest templu pe care l-am zidit în numele Tău. Însă caută la rugăciunea robului Tău și la cererea lui… Ascultă strigarea și rugăciunea cu care se roagă astăzi; să-Ți fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea la templul acesta… Să asculți strigarea și rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta” (3 Regi 8, 23, 27-29).

Aceasta este și nădejdea tuturor celor care intră într-o biserică: rugăciunea lor să fie ascultată ­înaintea tronului lui Dumnezeu, iar numele lor să fie înscrise în Cartea vieții de pe tronul Mielului.

Mai credem iarăși că toți cei pomeniți la Sfânta Liturghie, într-o măreață catedrală, cum este aceasta a visurilor românilor, Catedrala Națională, ori într-o biserică mică dintr-un sat oarecare, către care se îndreaptă credincioșii în fiecare duminică și zi de sărbătoare, vor primi iertarea păcatelor, întrucât sunt reprezentați de miridele așezate pe Sfântul Disc care, către sfârșitul Sfintei Liturghii, vor fi aşezate în Sfântul Potir cu aceeași plină de nădejde rugăciune: Spală, Doamne, păcatele tuturor celor ce s-au pomenit aici.

Este obiceiul în tradiția românească să fie așezate în piciorul Sfintei Mese pomelnicele ctitorilor, ale binefăcătorilor și ale credincioșilor acelei comunităţi, iar la Catedrala Naţională numele eroilor neamului, cu nădejdea că Jertfa cea nesângeroasă care se va săvârși pe Sfânta Masă va aduce și iertarea păcatelor lor, numele lor intrând în comuniunea sfinților cu Hristos Domnul.

Slujba sfințirii bisericii este încredințarea că binecuvântarea cerească a lui Dumnezeu se revarsă peste locașul care a fost afierosit Lui și că El va sălășlui acolo până la sfârșitul veacurilor, prin Tronul cel de sus, prin Sfintele Taine aflate pe Sfânta Masă din care vor fi cuminecați, peste an, bătrânii, bolnavii și copiii.

Sunt întotdeauna fericiți cei care au contribuit la înălțarea unei astfel de zidiri, cei care au dat din puținul sau prisosul lor pentru a se bucura de împreuna lucrare cu Dumnezeu, căci vor fi pomeniți, spre iertarea păcatelor, până la sfârșitul veacurilor.

Nici o instituție nu-și pomenește binefăcătorii asemenea Bisericii. Am vizitat castele, palate importante, instituții strălucitoare, unele dintre ele abia amintind de fondatorii și ctitorii lor, în multe dintre acestea nemaifiind chipuri, tablouri, însemnări, nici amintirea celor care cu veacuri înainte au trecut pe acolo.

Biserica însă îi pomenește în ecteniile rostite la fiecare Sfântă Liturghie, precum și la alte slujbe, pe fericiții și purerea pomeniții ctitori, care se regăsesc în fiecare duminică nu doar sub acest generic, ci și cu numele lor pe Sfântul Disc, făcându-se părtași bucuriei de la masa Împărăției.

Credem că târnosirea Altarului Catedralei Naţionale este o sărbătoare a tuturor românilor, a celor care, aflați aproape sau departe de țară, s-au gândit să fie împreună ziditori la acest ­Altar.

Este o sărbătoare care ne cheamă la unitate, la iubire, la comuniune și la împreună rugăciune pentru ca Duhul Sfânt să Se sălășluiască între noi și să vedem slava Celui Care S-a făcut Om din iubire față de oameni.