„Între noi şi voi mare prăpastie este“

▲ La comuniune nu se poate ajunge uitându-ne spre cer sau dorind numai ▲

Bogatul din parabola Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr îi cerea lui Avraam să-l lase pe Lazăr să-i potolească setea. Răspunsul lui Avraam a fost: „Între noi şi voi mare prăpastie este“.

Cuvintele acestea se potrivesc şi pentru viaţa pe care o trăim noi. Toţi oamenii buni sunt depărtaţi de oamenii răi. Toţi oamenii cumsecade sunt depărtaţi de oamenii care nu sunt cumsecade, chiar dacă trăiesc împreună. Sunt de multe ori în aceeaşi familie. Nu se potriveşte soţul cu soţia, nu se potrivesc părinţii cu copiii, nu se potrivesc fraţii între ei. De ce? Pentru că între unii şi alţii e mare prăpastie.

Ce fel de prăpastie? Să ştiţi că nu vin toţi oamenii la fel în lumea aceasta: unul aduce o moştenire rea, altul una bună; din părinţi, din bunici, aduc în lumea aceasta o moştenire. Talanţii pe care îi dă Dumnezeu în existenţa lor. Şi această stare cu care vine omul, îl desparte de la început pe unul de celălalt.

Şi zice câte cineva: „Mă, parcă nu-s fraţi ăştia“. Şi totuşi sunt fraţi. Dar unul aduce o moştenire rea, din străfunduri de existenţă, şi altul aduce o moştenire bună, tot din străfunduri de existenţă. Dar nu-i numai atâta. Omul trăieşte, fiecare într-un fel, fiecare învaţă ceva: o meserie, o învăţătură şi cu ceea ce face, se face şi el pe el însuşi. Şi iarăşi se face distanţă între oameni.

Bunătatea unuia, răutatea celuilalt, îi desparte pe unul de altul. Pentru că omul e fiinţa care gândeşte. Mai ales gândurile-i despart pe oameni, în viaţă nu-i aşa, ca la socoteli, că 2 plus 2 totdeauna fac 4, că 4 fără unu totdeauna-i 3. Nu-i aşa! Ci fiecare om gândeşte cu gândurile lui, fiecare om are mai întâi viaţa care a trăit-o şi apoi înţelegerea la care ajunge. Şi de aceea nu se pot oamenii înţelege unii cu alţii, pentru că nu au toţi acelaşi fel de viaţă şi fiecare are viaţa lui şi viaţa îi formează gândirea şi după această gândire îşi formează viaţa, că este o legătură între ceea ce gândeşte omul şi ceea ce face, şi apoi între ceea ce face şi ceea ce gândeşte. Ce-i întâi, gândul sau fapta? Câteodată-i gândul, câteodată-i fapta. Şi fapta pregăteşte gândul şi gândul pregăteşte fapta, şi aşa se face că „între noi şi voi mare prăpastie este“.

Oamenii care se potrivesc între ei înseamnă că au cam acelaşi mod de viaţă, s-au silit cam la fel, s-au supus voinţei lui Dumnezeu, întrebarea este: cum putem, în această lume, să desfiinţăm distanţele dintre noi? Că în lumea cealaltă, prin puterile omului nu se mai poate face nimic, dar în lumea aceasta se poate.

Ne despart răutăţile, adică oamenii buni cu cei răi nu pot fi laolaltă, chiar dacă se silesc. Omul cel bun îl îngăduie pe celălalt, îl ajută, dar oamenii răi nu suferă nimic, n-au nici un fel de îngăduinţă, sunt gata numai să dărâme în jurul lor ca să poată trece ei să-şi facă drum.

Cum putem oare să ieşim din distanţele acestea? Cum să înlăturăm prăpăstiile acestea, să nu mai fie bogaţi de înţelepciune şi săraci de înţelepciune? Să nu mai fie bogat de rele şi sărac de bine? Să fie toţi săraci de rele şi bogaţi de bine? La aceasta nu se poate ajunge uitându-ne spre cer sau dorind numai.

Trebuie să ai această dorinţă de a face binele pentru altul; în familie de pildă: soţul să se gândească mereu la fericirea soţiei, soţia mereu la fericirea soţului; copiii la bucuria părinţilor; părinţii la bucuria copiilor, şi atunci se desfiinţează distanţele.

Dar dacă fiecare spune că numai el are dreptate, că el ştie, că celălalt trebuie să asculte, că celălalt trebuie să se supună, atunci distanţele (prăpăstiile) nu se desfiinţează. Sigur că sunt situaţii când cel cu experienţă porunceşte, cel cu mai puţină experienţă se supune. Gura iadului, după Sfântul Grigorie Sinaitul, este neascultarea, nesupunerea, răzvrătirea. Şi smerenia e poarta raiului.

Acesta este începutul. O încercare de a se lăsa omul unul după altul, nu ca să faci rău, ci ca să faci bine. Şi apoi, mergând în smerenia care-i mai presus decât lumea aceasta, spune tot Sfântul Grigorie Sinaitul în Filocalia vol. 7, că smerenia-i mai presus de lumea aceasta şi dacă ne silim să avem smerenie, trecem mai presus de lumea aceasta, ajungem în împărăţia dragostei, care-i iubire. Dar să ştiţi că şi cei care iubesc, până la urmă tot numai cu cei care iubesc se pot uni într-un gând curat.

* Arhim. Teofil Pârâian, „Credinţa lucrătoare prin iubire - Predici la duminicile de peste an“