Între normal și prea mult

Una dintre primele rețele sociale care au apărut pe Internet se numește, fără echivoc, Second Life (A doua viață). E destul de clar, nu? Oameni probabil nu foarte mulțumiți de viața lor își construiesc o alta în mediul virtual. Partea cu nemulțumirea este, firește, o presupunere, dar una destul de logică: din ce alt motiv ai avea nevoie de o a doua viață?

Cum știm, rețele sociale online sunt o mulțime și s-au specializat fie de la început, fie în timp: dacă Facebook e considerat acum un loc pentru... bătrâni care scriu postări consistente, tinerii se pare că preferă Twitter, cu mesaje scurte și pline de prescurtări.

În plus, cel puțin pe Facebook, s-au creat așa-zisele „bule”, formate de oameni care, în linii mari, au aceleași gusturi și opinii. Criticii consideră că asta e o greșeală, căci ne face să trăim într-un soi de turnuri de fildeș din care nu prea vedem - sau dacă vedem, rejectăm - restul lumii. Ei par să uite că la fel se formează și grupurile de prieteni offline, că doar nu primești în casă și nu inviți la o plimbare, o bere sau o cafea oameni cu care ești în flagrant dezacord de principii.

Nu întâmplător am folosit și prefer termenii online și offline, în loc de real și virtual, pentru că acest al doilea termen este cel puțin discutabil. Oare relația epistolară cu cineva aflat la distanță, în alt oraș, țară sau chiar continent, și cu care nu ajungi să te întâlnești fizic, este virtuală? Oare un om cu care, din felurite motive, te vezi foarte rar, dar vorbești frecvent la telefon, nu face parte din viața ta reală? Și atunci, pe ce bază am considera non-reală legătura, chiar prietenia, cu cineva cu care conversezi pe mesaje electronice ori în interiorul unei rețele de socializare?

În plus, uneori, prieteni „virtuali” ajung să fie și „reali”. Am întâlnit deja, față-n față, cel puțin 100 dintre prietenii de Facebook, inclusiv din alte orașe și din străinătate.

Dar, chiar dacă nu considerăm drept virtuală viața în rețelele de socializare, rămâne întrebarea: De ce avem nevoie de ea? Nu mai bine ne concentrăm pe viața, ca să spunem așa, palpabilă?

Există o mulțime de răspunsuri, dar poate cel mai frumos și mai sentimental, deși aparent secundar și poate un pic narcisist, este: Ca să trăiești bucuria ca, de ziua ta, să-ți ureze La mulți ani! - adică, în esență, să-ți adreseze un gând bun - nu câțiva colegi, rude și prieteni, ci câteva zeci sau chiar câteva sute de oameni. Nu e puțin lucru.

Și este departe de-a fi tot. Viața „virtuală” este cea în care primești zilnic numeroase recomandări de cărți, filme, concerte, spectacole de teatru, destinații de călătorie etc., deseori cu multe comentarii și argumente; este locul în care poți solicita și primi nenumărate sfaturi practice; nu în ultimul rând - și fără a epuiza lista -, locul în care poți lansa, primi și distribui apeluri umanitare.

Deci e totul în regulă? Nu chiar totul... Pentru că mai contează cum și mai ales cât. Să intri, chiar și zilnic, pe o rețea de socializare, să primești și să transmiți câteva informații ori un zâmbet, să pui o poză cu pisica ta, să spui La mulți ani! unui prieten e în regulă.

Dar să devii dependent de asta, să-ți petreci aici ore și ore în care ai putea face lucruri utile pentru tine, pentru cei apropiați și pentru alții - asta nu prea mai e în regulă.

Est modus in rebus. E o măsură în toate.