Între păgânism şi creştinism

Ceea ce se poate defini drept folclor religios în comunitatea românească contemporană este, de fapt, folclorul creştin, reprezentând majoritatea populaţiei, cea ortodoxă.

Deşi cercetările de specialitate fac adeseori aluzie la o dimensiune arhaică, precreştină, a folclorului românesc, în zilele noastre nici memoria pasivă, nici cea activă a comunităţii nu mai păstrează amintirea acestei laturi în mod explicit. Ceea ce sugerează specialiştilor interpretări de această natură este fie existenţa unor (fragmente de) obiceiuri (ritualuri), care şi-au pierdut, de fapt, semnificaţia în timp, fie analogiile dintre obiceiurile actuale şi altele mult mai vechi, fie paralelismele culturale, care îndreptăţesc sau nu interpretările pe care specialiştii le dau anumitor obiceiuri.

Ne situăm, în prezent, într-o perioadă în care majoritatea obiceiurilor şi-au pierdut semnificaţiile, ele avându-şi, pentru comunitatea contemporană, motivaţia şi semnificaţia doar în simpla lor existenţă. Cercetătorul de teren aude cel mai adesea motivaţii de tipul "c-aşa se face", "c-aşa-i obiceiul", "c-aşa am apucat", ori "c-aşa e bine" etc. Dacă acestea sunt "motivaţiile" performerilor, ale specialiştilor sunt, de obicei, mult mai docte şi mai bogate, lăsând loc unor speculaţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, care nu-şi află locul în comunitatea studiată. De cele mai multe ori, este vorba de impunerea unor prejudecăţi cu care vine cercetătorul format în spiritul unei anumite bibliografii sau şcoli sau de simpla paradă de erudiţie, şi nu de reflectarea realităţii de teren aşa cum se găseşte ea în mod obiectiv.

De altfel, multe dintre aceste speculaţii nu au ca bază documente arheologice, istorice, antropologice ori de altă natură, specifice spaţiului românesc, ci pleacă de la unele valabile în alte spaţii, confundându-se paralelismele culturale cu influenţele sau generalizându-se obiceiuri şi stări de fapt neatestate documentar în spaţiul românesc. De fapt, dacă vorbim despre folclor românesc, realitatea de teren şi atestările care există despre trecut ne îndeamnă să vorbim de un folclor creştin ca esenţă, cu unele influenţe mai mult sau mai puţin evidente, deoarece folclorul românesc îşi are originea în epoca creştină; chiar de sorginte apostolică, prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei.

Pentru a lua un exemplu mai concret, propunem să ne oprim la asocierea care se face, în general, în bibliografia de specialitate, între Crăciun şi zeul Mythra. Este un fapt real în istoria bisericească acela că, la 25 decembrie, la Roma aveau loc marile sărbători ale zeului solar Mythra, a căror pompă îi atrăgeau pe mulţi dintre creştini, chiar şi în secolele al III- lea şi al IV-lea. De aceea, Părinţii Bisericii au hotărât să mute sărbătoarea Naşterii Domnului (sărbătorită în acea vreme la 6 ianuarie, odată cu Botezul, sub numele de Epifanie sau Teofanie) la data de 25 decembrie. De pe atunci, la această dată se sărbătorea Naşterea lui Hristos, soarele dreptăţii, creştinii fiind poftiţi să asiste la Sfânta Liturghie, nu la serbările organizate de păgâni în cinstea zeului lor. Cam aici se opresc faptele istorice, care urmăreau mai mult oprirea creştinilor de la participarea la serbări păgâne decât creştinarea unei sărbători romane sau de resemnificarea acesteia. Cu atât mai mult, nu se poate vorbi despre corespondenţe între Crăciun şi Mythralii, unul ţinând de religia creştină, iar celelalte, de credinţa romanilor, combătută în mod sistematic de martirii primelor veacuri şi de Părinţii Bisericii.

Încercările de a demonstra "precreştinătatea" folclorului românesc sunt de dată recentă, din perioada umanist-iluministă a culturii române, când mişcarea social-politică din jurul Scolii Ardelene demonstra unitatea românilor pe baza originii latine a limbii, neamului şi folclorului. Din acea vreme s-a făcut loc unor speculaţii care au introdus panteonul roman şi în folclorul românesc, fără o justificare ştiinţifică, bazată pe izvoare credibile, din spaţiul românesc.

Vorbind, aşadar, de folclorul românesc, vorbim despre un folclor creştin, ca esenţă, practici, credinţe, semnificaţii. Elementele păgâne moştenite se delimitează clar, constituind lumea magiei şi a superstiţiei, în care se încadrează ritualuri şi practici distincte, care nu pot fi niciodată confundate cu întregul folclor românesc.

Ele se încadrează în eterna luptă dintre bine şi rău, pe care o are de dus creştinismul de-a lungul veacurilor nu numai cu zeii neamurilor păgâne, ci şi cu gândirea omenească căzută de la Dumnezeu, odată cu nesupunerea lui Adam. De aici, necesitatea propovăduirii creştine în toate timpurile, întrucât viaţa şi deprinderile creştine ţin de educaţie, nefiind, în lumea de azi, un dar firesc, cu care să se nască omul.