Între Sihar şi Gadara

Cele patru duminici ale lunii iulie prezintă, în cadrul Sfintei Liturghii, pericope care relatează vindecări făcute de Mântuitorul: sluga sutaşului, doi demonizaţi din ţinutul Gherghesenilor, un slăbănog, doi orbi şi un mut din Capernaum. Mai mult, la începutul şi la sfârşitul lunii se face pomenirea a trei sfinţi tămăduitori, doctori fără de arginţi: Sfinţii Mucenici Cosma şi Damian (1 iulie) şi Sfântul Mare Mucenic Pantelimon (27 iulie). Aşadar, o lună a tămăduirii şi a conştientizării puterii minunate a Celui de sus.

Această putere ni se relevă şi în duminica a V-a după Rusalii, în care se face amintirea minunii izbăvirii a doi oameni de sub influenţa duhurilor necurate în ţinutul Gadarei. Sunt doar opt versete, un dialog scurt între Mântuitorul şi ceata demonică şi un final. Un final pe care, surprinzător sau nu, diavolii ce îi stăpâneau pe cei doi oameni îl ştiau: „Iar demonii Îl rugau, zicând: «Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci»“ (versetul 31). După ce Hristos le îngăduie cetelor de demoni să intre într-o turmă de porci din apropiere, animalele, spurcate la evrei, se aruncă în mare şi pier. Deznodământul ajunge la urechile gadarenilor, care Îl roagă pe Mântuitorul să plece din hotarele lor.

Întâlnirea dintre Hristos şi ghergheseni se aseamănă, întrucâtva, cu episodul din urmă cu opt săptămâni, în care locuitorii Siharului, la îndemnul samarinencei, Îl roagă pe Învăţătorul lumii să mai rămână la ei. Aşadar, se asemănă doar prin felul în care o cetate se adresează Mântuitorului şi Îl roagă să rămână sau să plece din hotarele lor. Ce influenţează decizia lor? Două lucruri: interesul personal şi vestitorii, crainicii întâmplării. La fântâna lui Iacov, samarineanca a întâlnit un Om care i-a spus toate, un profet, şi vecinii săi au aflat de îndată vestea bună. La Gadara, demonizaţii sunt vindecaţi, porcii pier, paznicii fug şi transmit vestea rea. Unii au apreciat valorile spirituale, alţii pe cele materiale şi s-au întristat de pierderea lor. Primii au primit vestea de la un om entuziasmat şi fericit, ceilalţi de la nişte paznici temători, care, îngrijoraţi că vor fi acuzaţi de proprietarii turmei, „au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii“. Se pare că deja ar fi două lecţii pentru noi: prioritare pentru noi sunt aspectele duhovniceşti, spirituale. Fără să lăsăm deoparte complet grija pentru cele necesare traiului, dar având drept ţintă, obiectiv fundamental liniştea sufletească. Apoi, cel de-al doilea aspect ce merită subliniat este cel legat de raportarea la un eveniment. Samarineanca a văzut partea bună a întâlnirii cu Hristos, vestirea noii împărăţii, a închinării în Duh şi adevăr, lăsând la o parte eventualul orgoliu al apartenenţei confesionale de Muntele Garizim. Paznicii turmei de porci au anunţat catastrofa economică a pierderii animalelor şi au trecut cu vederea miracolul tămăduirii celor doi demonizaţi. De multe ori, cam aşa ne raportăm şi noi la realitate. Precumpăneşte interesul nostru material şi uităm de un scop duhovnicesc mai înalt pe care Dumnezeu ni-l încredinţează. Ne doare pierderea unui contract, uitând că poate asta ne oferă mai multă libertate. Plângem când nu reuşim să cumpărăm o maşină anume, fără să ne dăm seama că astfel avem ocazia să admirăm mai mult lumea din jur. Sau ne apăsăm inutil sufletul căutând explicaţii pentru faptul de a fi ratat achiziţionarea unei case mari, deşi pentru mântuirea noastră luxul ar fi fost cu adevărat un dezastru. Şi tot aşa.

Tangenţial este şi subiectul legat de cererile noastre în rugăciune. Cerem fel şi fel de lucruri concrete, aproape „oprindu-L“ pe Dumnezeu de la a ne oferi daruri mai mari sau mai bune. Ce bine ar fi să conştientizăm cuvintele Mântuitorului legate de evidenta superioritate a sufletului asupra trupului: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Matei 16, 26). Neştiind ce să ceară, gadarenii i-au spus Mântuitorului să plece. Să scape pur şi simplu de Cel Care a intervenit surprinzător în viaţa lor monotonă şi mulţumitoare. Mulţumitoare doar pentru ei şi pentru vieţile lor din punct de vedere biologic. Tot din neştiinţă, chiar dezinteres, au trecut cu vederea prezenţa unui Tămăduitor printre ei şi s-au preocupat doar de pierderea unor beneficii materiale.

Este evident că greşim. Cum evidentă este şi eroarea de a pune pe seama diavolului toate întâmplările nefericite din viaţa noastră. Da, el ne doreşte răul. Dar nu trebuie să credem că ar avea atât de mare putere asupra vieţii şi a hotărârilor noastre. „Satana ne poate vătăma atât cât ne poate muşca un câine legat“, spune Sfântul Ioan Hrisostom. De aceea, când cerem în rugăciunile noastre ajutorul lui Dumnezeu, izbăvirea din tot soiul de necazuri, să nu mai plecăm de la presupunerea existenţei unei legături diavoleşti sau a unor vrăji şi farmece. Să înţelegem că necazurile sunt parte a vieţii noastre, urmări ale păcatelor sau încercări din partea lui Dumnezeu şi, doar foarte rar, cauzate de o intervenţie necurată. Teama prea mare de diavol ne face să ne gândim mai mult la el decât la Hristos. Mai mult la o incertă pricină decât la un sigur Izbăvitor. Frica îl alungă pe Hristos, Cel ce cu mult curaj a biruit lumea şi S-a jertfit pe Cruce pentru noi („În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ - Ioan 16, 33). Gadarenilor le-a fost frică de eventuale alte pierderi sau nenorociri. Dar ce-ar fi să urmăm exemplul samarinenilor, care L-au rugat pe Domnul să mai rămână câteva zile?