Întrebare către Hristos cel Răstignit: De ce trebuie să învăţăm prin durere şi suferinţă?

De ce trebuie să învăţăm prin durere şi suferinţă, şi nu prin plăcere şi fericire?

În primul rând, trebuie spus că la mijloc se află şi o neînţelegere. Nu toţi am înţeles de ce Dumnezeu a venit pe Pământ, luând tocmai chip de om. Dacă ar fi venit sub o altă înfăţişare, mai puternică, mai impresionantă, atunci noi nu L-am mai fi putut urma. Ar fi fost imposibil să-I ţinem pasul. Hristos s-a născut Om, a trăit ca un om, a suferit aşa cum nu ne putem imagina şi cum nu poate suferi nici unul dintre noi. A pătimit fără nici o vină, nu a vrut mila oamenilor, nu a căutat să scape, nu a vrut consolări - aşa cum căutăm noi, atunci când suntem încercaţi, într-un fel sau altul. Şi atunci de la Hristos vrem noi o explicaţie?!

Iisus Hristos a trăit la limita la care se atinge umanul cu divinul, tocmai pentru a ne arăta nouă că divinitatea este accesibilă oricui doreşte să-I urmeze. Aşadar, Dumnezeu a stabilit ţinta: îndumnezeirea omului. Iar asta înseamnă că Mântuitorul a făcut şi planul şi a arătat şi mijlocul de realizare a planului. Care este acest mijloc? Avem nenumărate dovezi care demonstrează că doar „răstignindu-ne“ putem ajunge la Hristos, aşa cum El s-a răstignit pentru noi.

În ultima perioadă s-a înregistrat un salt tehnologic spectaculos, acest fapt contribuind la slăbirea vieţii spirituale a omului. Hrana, îmbrăcămintea, locuinţa sunt cele mai elementare nevoi ale oamenilor. Când o persoană are resursele economice necesare pentru a-şi asigura toate acestea, pare că şi-a îndeplinit destinul.

S-a ajuns într-un moment în care oamenii îşi pun sentimentele şi interesele lor personale mai presus de tot, crezând că pot să conducă şi să influenţeze totul, prin puterea banilor şi a tehnologiei. Toţi oamenii caută perfecţiunea, iar unii dintre noi caută perfecţiunea în faldurile lumii moderne. Dacă nu o găsesc, se străduiesc măcar să o închipuie, să o mimeze.

Din nefericire, omul modern crede că Adevărul poate fi realizat în lumea aceasta sau în cadrul relaţiei eu-tu. Dar spre surprinderea multora, oamenii sunt chemaţi la cu totul altceva: la îndumnezeire. Îndepărtându-ne de planul lui Dumnezeu, „ratând ţinta“ pe care a fixat-o El, cădem în greşeală, apoi în păcat, pentru că acţionăm în mod contrar cursului pe care l-a ales Dumnezeu.

Dar se poate ivi întrebarea: „cum mă iubeşte Dumnezeu, dacă mi se întâmplă numai necazuri?“; căci cu toţii ştim că El este Iubire. Interogaţia e valabilă doar în cazul celor care nu au înţeles pe deplin cine este şi cu ce „se ocupă“ Dumnezeu.

În fiecare dintre noi există acest sentiment al „suferinţei“ spirituale, dar pentru că de multe ori nu-l percepem, încercăm să-l reprimăm, să-l acoperim pentru a ne putea preocupa liniştiţi de cele materiale. Nu dorim o altfel de lume, pentru că ne-ar distrage de la preocuparea noastră de „a ne descurca“ în lume. Şi atunci încercăm să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a anula problemele şi necazurile, forţându-ne să privim partea pozitivă a lucrurilor. Omul nu poate descoperi semnificaţia reală a existenţei sale, atunci când este ferm convins că binele şi fericirea sa sunt cele mai înalte valori.

Valoarea omului a fost oferită de Cineva superior şi numai atunci când iubim şi slujim această Fiinţă realizăm cu adevărat sensul existenţei noastre.

Dar ca să-L întâlnim pe Dumnezeu trebuie să ne pierdem în neantul divin, pentru că în neantul lumii nu avem cum să-L găsim pe Dumnezeu.