Introduceţi moneda, vă rog!

Invitaţia de mai sus se regăseşte în manualele de utilizare ale diferitelor aparate electrice sau electronice de utilitate sau uz public, ba chiar este întipărită la vedere pe acestea, îndemnând curioşii să se bucure de respectiva maşinărie, dar atenţionându-i că bucuria momentană poate fi gustată numai cu un preţ. Chiar dacă trecătorii, atunci când introduc monedele, sunt pentru câteva clipe beneficiarii deplini ai obiectului care le înlesneşte o perspectivă pe care singuri n-ar fi putut-o avea, totuşi aceştia nu devin în nici un moment proprietarii şi nici măcar administratorii sau purtătorii de grijă ai aparatului.

Dreptul de utilizare nu configurează absolut deloc, nu garantează şi cu atât mai puţin nu determină dreptul de proprietate. Mai ales când avem de-a face cu ceva mult superior unui simplu obiect. Formula de mai sus a fost acomodată şi altor contexte, nu neapărat conexe celui iniţial, încercând să sugereze în mod plastic şi nu foarte pretenţios ca stil necesitatea repetării unei acţiuni. Deşi sintagma în cauză oferă de cele mai multe ori culoare şi amuzament unei discuţii, totuşi există şi situaţii în care aplicarea ei cauzează nedumerire, cu atât mai mult cu cât acest lucru se realizează de necunoscători în materie. Senzaţia din ultima vreme descifrată în presa de pe la noi (o fi din cauza concediilor sau a caniculei?) este că Biserica, sub aspect instituţional, dar şi arhitectonic, a devenit un simplu aparat la dispoziţia tuturor utilizatorilor (partea cu dispoziţia nu constituie o noutate), care însă revendică în mod constant dreptul de proprietate asupra Ei. Ar fi bine dacă respectivii ar considera Biserica chiar şi în aceste condiţii un aparat de tip-binoclu, caracteristic obiectivelor turistice, care facilitează o mai bună perspectivă asupra realităţii şi aducând-o mai aproape, dar mă tem că ei îşi imaginează cu greu un aparat de îngheţată sau cel mult un automat de parcare.

Mulţi îşi dau cu părerea neavizată, încercând să forţeze o viziune originală, în realitate secularizat-omenească, asupra ceva ce oricum nu au putut şi nu s-au străduit a pricepe. E ca şi cum ai încerca să torni un butoi cu apă într-un degetar (aşa cum frumos învaţă Ioan Gură de Aur – un sfânt al Bisericii, "oricum nu contează"), făcând vinovat vasul mai mare de incapacitatea minusculului obiect. Diferenţa categoriilor e clară. În aceeaşi ordine de idei, un "jurnalist profesionist" care după cum scrie este străin de ceea ce înseamnă istoria Bisericii Ortodoxe Române care nu l-a interesat vreodată, dar nu de judecarea Ei stereotipică, nu va putea niciodată să aprecieze real şi onest o personalitate a Acesteia, ca să nu mai vorbim de un Patriarh, chiar imprimat pe o monedă. Poate un zugrav de locuinţe care îşi verifică măiestria la bidinea să facă erminia unei picturi bizantine apreciate la delicateţea liniei izvorâte din încheietura fină a unui artist? Restul e chestiune de şapte ani de acasă. Neîmpliniţi.

Alţii aplică politica "introducerii monedei" în relaţia complexă dintre Biserică şi stat, nevrând să ştie că statul în diversele lui forme cunoscute de-a lungul istoriei, nu a fost niciodată declarat proprietar al Bisericii, indiferent de monedele introduse sau de cele care au constituit obiectul devalizărilor repetate. Sprijinul acordat de stat Bisericii constituie răspunsul la o atitudine pe care de multe ori Biserica a avut-o înaintea statului, prima suplinind lipsa de reacţie a celui din urmă, căci nu statul dinamizează Biserica. O scurtă recomandare pentru cei asociaţi, mai degrabă din lipsă de ocupaţie, în critici de tip copy-paste: cercetaţi istoria bisericească universală (există şi o istorie de tipul acesta) şi vedeţi evoluţia celor care au crezut că degetarul este mai mare decât butoiul.

Am o sugestie pentru utilizarea "banilor noştri" de care Biserica ne deposedează constant în complicitate cu statul: amplasarea unor tonomate publice cu informaţii scurte de cultură generală, mai ales eclesială, din care cei interesaţi să afle: "BOR… 2.000 de ani de creştinism românesc… şcoli în tinda Bisericii… prima carte în limba română… martiri de ieri şi de azi… Amin."

Vă rugăm, introduceţi moneda!