Întru credință și neam: Eminescu, „profetul” sufletului românesc

S-au împlinit 136 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Mihai Eminescu, iar amintirea lui strălucește în conștiința noastră ca o candelă nestinsă, vegheată de credință și iubire de neam. Omul deplin al culturii naționale nu este doar „omul deplin al culturii române” sau „luceafărul poeziei românești”, ci și un profund mărturisitor al Ortodoxiei, un om al profunzimii spirituale și al rugăciunii. În acest an de sărbătoare pentru Biserica noastră strămoșească, când sărbătorim 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei și 100 de ani de la proclamarea Patriarhiei Române, chipul poetului ne apare și mai viu: ca o punte între credință și cultură, între cuvânt și duh.

Eminescu n-a fost doar un om al literelor, ci și un om al spiritului, al liniștii din stranele mănăstirilor și al vocilor prelungi ale clopotelor care cheamă la Înviere. Într-un articol publicat de el în ziarul „Timpul“, descria cu emoție sărbătoarea Sfintei Învieri astfel: „Duiosul ritm al clopotelor ne vestește vechea și trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine Se va înălța din giulgiul alb ca floarea de crin...”. Acest tablou nu este doar jurnalistic, ci duhovnicesc, căci Eminescu nu doar descrie, ci și mărturisește.

Poetul s-a născut și a crescut într-un mediu profund religios. Mama lui, Raluca, era o femeie evlavioasă: doi frați de-ai ei erau călugări: Calinic, monah la Vorona, iar celălalt, arhimandritul Iachint, ucenic apropiat al marelui Mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi, la Iași. Patru dintre surorile Ralucăi Iurașcu au ales aceeași viață monahală la Mănăstirea Agafton, din ținutul Botoșanilor, unde tânărul Eminescu își petrecea vacanțele, trăind în liniștea duhului și învățând ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu. Însuși poetul, într-un moment de căutare, prin 1881, avea să se gândească serios la călugărie: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi”, îi spunea amicului C. Arbore, redactor la ziarul „Românul“ din București. Această mărturisire, venită dintr-un suflet rănit de lume, ne arată setea lui de adevăr și curăție. Într-o lume frământată de tulburări sociale și neliniști politice, el căuta în Biserică limanul unei vieți curate, înrădăcinate în valorile veșnice.

Eminescu a înțeles, cu o clarviziune rară, rolul Bisericii în viața poporului român afirmând că „Biserica este mama spirituală a neamului românesc”. În paginile ziarului „Timpul”, el a apărat cu înflăcărare Biserica Ortodoxă Română, susținând autocefalia ei ca o necesitate pentru identitatea spirituală și politică a națiunii. A fost printre primii care au visat o Catedrală a Mântuirii Neamului, încă din 1881, considerând că un popor care se respectă trebuie să aibă un altar național, o ctitorie să fie a credinței străbune, ortodoxe. El înțelegea că, fără Biserică, România riscă să-și piardă „sufletul”, iar cultura ei să devină un trup fără viață. Și iată că visul i s-a împlinit, căci în octombrie a.c., proclamat de Academia Română și de Academia de Științe din Republica Moldova drept „Anul Eminescu”, comemorând astfel împlinirea a 175 de ani de la nașterea lui, prin strădaniile de zi și noapte ale Părintelui Patriarh Daniel, mărețul edificiu se va sfinți, devenind cea mai mare și mai fidelă fereastră către Cer a întreg neamului nostru românesc.

Pentru Eminescu, credința nu era un decor, ci un fundament. El spunea că „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu” și că „nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără voia Lui”. Într-o vreme când secularismul și cosmopolitismul încercau să înăbușe vocea Bisericii, Eminescu rămânea statornic. Denunța ingerințele străine, prozelitismul agresiv și orice formă de dezrădăcinare spirituală. Pentru el, cine luptă împotriva Ortodoxiei, luptă împotriva ființei neamului, văzând în Ortodoxie nu doar o moștenire religioasă, ci și o pavăză identitară, o pavăză împotriva uitării de sine.

Pentru Mihai Eminescu, Biserica Ortodoxă Română nu a fost doar o instituție religioasă, ci însăși rădăcina vie a ființei noastre naționale, iar limba română - veșmântul sfânt al acestei rădăcini. În gândirea sa, unitatea de credință a poporului român s-a clădit în chip tainic și statornic prin slujbele, cărțile și învățăturile Bisericii, care au format nu doar sufletul românilor, ci și limba în care acest suflet și-a putut rosti dorul, nădejdea și jertfa. În viziunea lui, limbajul slujbelor, textele biblice, predicile și cântările bisericești nu sunt doar simple forme de exprimare religioasă, ci elemente formative ale unei limbi literare românești vii și unificatoare. Îna­inte ca statul să fi fost unificat, înainte ca Academia să fi fost întemeiată, Biserica a fost cea care a tipărit în românește, a predicat în românește, a sfințit limba poporului, realizând prin aceasta limba literară.

Eminescu subliniază că Biserica nu doar a ocrotit limba, ci a contribuit esențial la unificarea ei. De la nord la sud și de la est la vest, românii se rugau în aceeași limbă, auzeau aceeași Evanghelie, cântau aceleași imnuri liturgice. Astfel, Biserica a fost nu doar păstrătoarea credinței, ci și legătura nevăzută între sufletele risipite ale unei națiuni care își căuta unitatea.

Această lucrare spirituală a fost, în ochii lui Eminescu, cu atât mai importantă cu cât limba, în sens adânc, nu este doar un instrument de comunicare, ci expresia vie a sufletului unui popor. Atunci când o limbă este purificată prin adevăr și luminată prin credință, ea devine pavăză a identității, scut împotriva dezrădăcinării. De aceea, poetul considera că limba liturgică este și limba națională prin excelență, pentru că în ea s-au plămădit nu doar gânduri, ci și conștiințe.

Nu întâmplător, el afirma că cine se ridică împotriva Bisericii Ortodoxe și a ritualurilor ei nu poate fi cu adevărat român. Era o mărturisire nu în sens politic, ci în sens profund spiritual: fără credință, fără Biserică, fără limba în care s-a rostit vreme de veacuri „Tatăl nostru”, nu poate fi cu adevărat viață românească.

În acest an, când Biserica Ortodoxă Română celebrează recunoașterea autocefaliei și întemeierea Patriarhiei, se cuvine să-l așezăm pe Eminescu în rândul celor care au pregătit acest drum prin cuvânt, jertfă și veghe. El n-a fost mitropolit, n-a fost călugăr, dar a fost un „proroc” în mijlocul poporului, care a vestit adevărul cu puterea cuvântului și focul inimii.

Să-l redescoperim, așadar, pe Eminescu nu doar în manuale și statui, ci în profunzimea gândirii sale, în evlavia scrisului său. El ne îndeamnă peste veacuri să nu ne pierdem rădăcinile, să nu ne înstrăinăm de altar, să nu ne rușinăm de lumina credinței. Să rămânem ceea ce am fost: un neam al rugăciunii, al poeziei și al jertfei. Eminescu este glasul nostru cel mai adânc, iar chemarea lui, peste timp, este un îndemn la demnitate, la asumarea propriei vocații creștine și românești.