Întru dăinuire spre înveşnicire

Odată, Emil Cioran l-a apostrofat pe Mircea Vulcănescu, în spiritul "Schimbării la faţă a României", "cu pasiune şi orgoliu", că românii nu au sfinţi. E drept, în calendare nu erau trecuţi şi, recunoscând, autorul "Dimensiunii româneşti a existenţei" a adăugat pe dată că ştie într-un sat uitat de lume o bătrână care a făcut gropi în lutul cămăruţei sale bătând mătănii şi făcând cu osârdie rugăciuni, plugărindu-şi sufletul spre rodire duhovnicească. Această atât de simplă afirmaţie învăluie o concepţie despre sfinţenie într-un orizont de nespusă discreţie şi delicateţe sufletească, în care îşi află rostul toţi cei care tânjesc a fi "contemporani cu Dumnezeu".

Elena Solunca Moise

Semnificativ este cum s-au sfârşit cei doi gânditori: plecat în Franţa, Emil Cioran a ajuns celebru, a trăit până spre amurgul secolului şi s-a stins ca român, fără să-şi ceară cetăţenie franceză. Mircea Vulcănescu a rămas în ţară, a slujit-o cu întreaga-i pricepere şi putere de dăruire, a fost arestat de comunişti şi a plecat spre Domnul de la închisoarea din Aiud, împăcat şi îndemnând la împăcare: "Să nu ne răzbunaţi". Primul a cucerit, în modul său de a fi, lumea şi a rămas singur, al doilea abia a apucat să ajungă la mijlocul vieţii şi a îmbogăţit numărul martirilor noştri. Acest adevărat martir şi-a trăit viaţa în ritmul credinţei creştin-ortodoxe, considerând că în lumea modernă, care şi-a înmulţit ispitele, singura reacţie potrivită credinciosului este să se lepede de ea. Privind în urmă, aflăm că aşa făcut-au şi străbunii noştri, fără zarvă, fără gesturi grandilocvente, spre laudă de sine, mărindu-se în ochii lumii celei grabnic trecătoare, însă cu frica de Dumnezeu în suflet. Acea frică sfântă şi sfinţitoare, "început al înţelepciunii" pentru că Domnul este Judecătorul şi, înaintea Lui, învaţă o rugăciune, "nu va fi împăratul mai sus decât sluga, că fiecare din faptele lui ori se va coborî, ori se va înălţa". Acel ţăran, uitat de noi, dar mărturisindu-ne în faţa lui Dumnezeu, ştia ceea ce mulţi am uitat, sau o spunem doar să ne fălim că ştim - anume că toate câte le facem, în faţa lui Dumnezeu le facem şi că ceea ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă, iar ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă.

Menirea omului este a sfinţi locul

Ne întoarcem la Mircea Vulcănescu şi aflăm că anume ceea ce-l face pe român să făptuiască "nu este că rezultatul atârnă de faptă, ci nevoia de a se pune în regulă cu rânduiala lucrurilor, de a-şi împlini rostul". Cam în acelaşi timp, Nichifor Crainic, încredinţând că sfinţenia este "împlinirea umanului", scria: "Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea lui la natura dumnezeiască". Aşa îşi împlineşte omul rostul prin iubire de Dumnezeu şi semeni, pentru că ne amintesc străbunii că menirea omului este a sfinţi locul. Cum? Urmând o "măsură": "a fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare", acea "omenie" ce se poate pierde din nebăgare de seamă şi care îl face vrednic, după cuvântul lui Mircea Eliade, de acel "cosmos sanctificat liturgic". Şi mai aflăm o limită - a omului fără Dumnezeu deoarece rostul cel mai adânc al omului este în Dumnezeu, fără de care totul e "vânare de vânt", rătăcire şi zădărnicie.

După cuviinţă, rânduiala se deprinde din pruncie, când se învaţă ce se cade să faci şi ce nu, să iei seama la ce se întâmplă cu tine ca să te faci pământ bun pentru cuvântul Domnului, căci omul după fapte se cunoaşte, cum pomul după roade. Mai scrie Mircea Vulcănescu că nu fapta în sine are importanţă, ci semnificaţia de "atitudine în veşnicie". Însuşită, această atitudine face omul părtaş la veşnicie, după un ritual ce duce de la vremelnicie la dăinuire spre înveşnicire; de la vieţuirea pieritoare la cea dăinuitoare. În troparul celor mai mulţi sfinţi cuvioşi spunem că în fiecare, după firea sa, "cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Că luând crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor…" Evlavia cu totul specială pe care poporul o are pentru Cuvioasa Parascheva sau Sfântul Dimitrie cel Nou, sărbătoriţi în această lună, pentru alţi sfinţi cuvioşi, arată deopotrivă o mare credinţă şi o la fel de mare năzuinţă. Ne rugăm pentru cele de folos zilelor, care "rele sunt", dar îndeosebi pentru a ne fi sprijinitori ca să fim vrednici de sfinţia lor, împreună cu ei lucrători. Doar aşa făcând, toate celelalte "se vor adăuga". Poate părea uimitor faptul că despre petrecerea pământească a multora dintre sfinţii noştri ştim puţin, dar păstrăm ca o comoară tainică tot ceea ce este de folos spre o bună rânduială în rostul sfinţitor. Discreţia lor, şi ea, o mărturie a iubirii, este izbitor contrastantă cu egoismul şi individualismul contemporan ce înscrie omul pe o traiectorie fiinţială entropică. Cu toţii, ştiuţi şi neştiuţi, au urmat îndemnului lui Hristos: "Cel ce vrea să fie între voi întâiul, să fie tuturor slugă, căci şi Fiul Omului nu a venit să-i slujească alţii Lui, ci să slujească El…" Ei ştiu şi ne învaţă că lauda se cuvine doar lui Dumnezeu şi rostul ei e "spre îndreptarea inimii" pe calea poruncilor Sale. În "Patericul românesc" şi, mai de curând, în cartea "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi", arhimandritul Ioanichie Bălan ne arată cât de diferite sunt drumurile către Domnul, că abia "lepădându-ne de noi", asumându-ne crucea şi urmând lui Hristos ne împlinim ca oameni, fiecare cu o personalitate unică în unitatea structurii sale de personalitate. Unicitatea ne vine din pământul din care am fost făcuţi, iar unitatea, din Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a suflat peste noi, cum tot prin El comunitatea se face comuniune sfântă şi sfinţitoare.

"Fără ispite, nici raiul nu ar fi"

Năzuinţa spre o asemenea fiinţare a făcut ca străbunii noştri să tindă a urma voia Domnului, dăruindu-se Lui, zicând "facă-se voia Ta". O rugăciune veche din cele ce măsurau trecerea ceasurilor spune: "Doamne precum porunceşti, Doamne precum ştii, Doamne precum voieşti facă-se în mine voia Ta". Ţăranul începea ziua însemnându-se cu semnul crucii şi o rugăciune cât de scurtă, tot aşa cu tot lucrul pentru ca la sfârşit să aducă mulţumire şi slavă Celui de la care vin "toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit". E un fel de a încerca să fii "în lume", fără a fi "din lume", căutând Împărăţia lui Dumnezeu care se află în fiecare; cale spre împăcarea cu oamenii şi cu Dumnezeu, în taină şi cu îngăduinţă, până acolo renunţa la răzbunare pentru a-l "lăsa în plata Domnului". Între atâtea, e un fel de a fi în lume, ce dă seama de neam şi om, în care întrezărim înţelegere pentru mult discutata "retragere din istorie" a poporului nostru despre care vorbea Blaga. La hotarul dintre realitate şi metaforă, expresia desfăşoară un spaţiu unde transfigurarea poate însemna binecuvântare sau blestem şi ruga, împlinire sau ocară. Măsura, concept calitativ, nu cantitativ, este "ispita" în sensul dat de Mircea Vulcănescu, fără de care, spunea un bătrân duhovnic, nici raiul nu ar fi. Şi, cum nimic nu e perfect în lumea amestecată a binelui şi răului, acest fel de a fi în lume are multe virtuţi şi nu mai puţine vicii, primele întărindu-ne, celelalte vlăguind duhul şi îmbolnăvind trupul.

La început de eon, trăitorii acestor meleaguri au răspuns chemării Sfântului Apostol Andrei, încreştinarea făcându-se de jos în sus, fără să fie impusă, ci asimilată aproape firesc în spiritualitatea trăitorilor de atunci. Vestea cea bună a ajuns în pământ primitor şi a rodit "în răbdare", ce vindecă durerea, întăreşte credinţa, face roditoare iubirea şi de neclintit speranţa. Nu răbdarea care "aşteaptă la cotitură" spre răzbunare, nici aceea care-şi alina suferinţa "învoindu-se la păcat", ci aceea a lui Lazăr sau a lui Iov. I. D. Sârbu scria că această răbdare se aseamănă cu aceea a lui Iov, poporul aflându-se într-o "stare iovită"; o stare în care inima, în vremuri de restrişte, de întuneric, şopteşte cu Sfântul Grigorie Teologul: "Doamne, aprinde lumina Ta cea stinsă în mine". Drumul e greu şi aproape imposibil de descris, însă avem la îndemână rugăciunea, postul şi faptele bune, citirea Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi. Aşa, încet şi în tăcere, refuzând vuietul lumii, avem mereu în faţă comuniunea cu Dumnezeu, tinzând "să murim lumii pentru a via lui Hristos". Iar când ne pare de nesuportat, să strigăm cu Sfântul Apostol Petru: "Doamne, scapă-mă". O va face neîntârziat, pentru că, prin timp, străbunii ne asigură că Hristos anume s-a înomenit, "să scape lumea asta de rău şi de păcat". În rest, de-a lungul anilor să spunem cu Blaga: "Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt".