Întru Hristos nu mai există „emo“, punker, rocker...

▲ Chiar dacă se spune că la adolescenţi „hormonul bate neuronul“, totuşi, conştiinţa că sunt deţinătorii unui suflet, cu o valoare inestimabilă, e încă foarte puternică ▲

Luni după-amiază, o elevă în clasa a şasea din Bucureşti şi-a încheiat viaţa printr-o căzătură de la etajul zece. Cum s-a produs tragedia... numai Dumnezeu ştie. Totuşi, primele indicii conduc către ipoteza unei sinucideri.

Andrada Mocănescu avea 12 ani şi, după profilul pe care i l-a făcut deja presa, se încadra perfect în tiparul adolescentului „de ultimă oră“. Avusese deja trei prieteni - deşi nu m-aş grăbi să iau în serios termenul de relaţie - iar colegii ei au declarat presei că fiecare dintre cei trei o „învăţase“ câte ceva: unul să fumeze, altul să bea, iar celălalt chiar o introdusese în terifianta lume a drogurilor. Cu toate acestea, nu mi-aş putea închipui o copilă de 12 ani - mai ales pe Andrada, care avea, se pare, rezultate bune la şcoală - nici cu vârful degetelor îngălbenite, nici împleticindu-se pe stradă, nici cu braţul ciuruit de înţepături de seringă.

Un cu totul alt aspect legat de descrierea pe care colegii i-au făcut-o Andradei mi-a atras atenţia: era „emo“.

„Emo“ este o modă, desigur, de import, ca toate modele din ultimii 18 ani, cărora ne-am supus docili, fără crâcnire. O modă cu începuturile în America anilor â90, dar care, se pare, acum a ajuns la apogeu, cea mai afectată categorie de vârstă fiind adolescenţii din zona urbană. „Emo“, o prescurtare de la „emotional“ (engl. emotiv), e un curent muzical, vestimentar, atitudinal pe care unii îl plasează în zona patologicului, iar alţii, mai blânzi, îl privesc doar ca pe-o extravaganţă puberală trecătoare.

„Emo-kids“, „copiii-emo“ sunt uşor de recunoscut în special după frizurile cu tăietură atipică, ce le acoperă măcar un ochi. Cel mai adesea, aceştia nu se numără printre odraslele care se confruntă cu grave probleme materiale. Se consideră nişte suflete sensibile, neînţelese, şi asta în ciuda muzicii pe care o ascultă cu precădere, ce poate trece, în doar câteva secunde, de la acorduri şoptite, la urlete înfricoşătoare.

Curentul „emo“, care, în Bucureşti şi în oraşele mai mari ale ţării, are deja mulţi adepţi, descrie dorinţa de a găsi un sens în ritmul societăţii actuale, parcă strivite de griji şi de blestemul goanei după bunuri materiale. „Emo“ conţine, cu siguranţă, şi multă stridenţă lipsită de orizont, dar e şi o reacţie interioară la pragmatismul vădit inuman cerut de societatea de azi, adulţilor de mâine. Chiar dacă se spune că la adolescenţi „hormonul bate neuronul“, totuşi, conştiinţa că sunt deţinătorii unui suflet, cu o valoare inestimabilă, e încă foarte puternică. Iar atitudinea „emo“ poate fi o mărturie în acest sens.

Nu trebuie omis faptul că, aşa cum se întâmplă cu orice curent subcultural, moda „emo“ e o amăgire şi o pierdere de vreme, iar timpul şi energia consumate cu fiţe de acest fel vor fi, cu certitudine, regretate la sfârşitul liceului. Însă, trezirea adolescenţilor „emo“ nu se poate face nici cu exemple moralizatoare seci, nici cu cureaua, nici nu desconsiderarea nimicurilor care, pentru ei, au o importanţă deosebită.

Cu doar câteva săptămâni în urmă, mărturiseam satisfacţia pe care am trăit-o când am văzut un puşti cu cercel în sprânceană împărtăşindu-se. Unii cititori m-au acuzat că promovez piercing-ul când eu voiam doar să spun că purtătorul acelui cercel din sprânceană, până una-alta, mai bine l-am întâlni în biserică, decât la colţul străzii.

Iar argumentul meu e foarte simplu: aşa cum în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască“ (Galateni 3, 28), cu atât mai puţin contează dacă eşti „emo“, rocker, punker etc. Mai ales că vorbim despre nişte copii, cu exagerările sau pornirile specifice unei vârste tulburi.

În Evanghelii avem multe indicii că Hristos valorizează mai ales inocenţa oamenilor. Şi asta cred că ar trebui să învăţăm şi noi.

Revenind la drama Andradei Mocănescu... n-am idee cât de credincioasă era sau ce educaţie primise, dar sunt convins că altul ar fi fost subiectul acestui editorial dacă ar fi găsit la timp un duhovnic bun, care să-i înţeleagă neliniştile...

Ştiu care este învăţătura Bisericii noastre despre sinucigaşi, dar totuşi nu mă pot abţine să nu-L rog pe Dumnezeu să o ierte şi să cred că, totuşi, a fost un nefericit accident. Fie el cauzat şi de teribilismul adolescentin sau indiferenţa noastră...