Întru odihnă

Firea omenească este chemată spre îndumnezeire, prin Cel Ce îndumnezeieşte, prin Hristos Iisus Domnul şi Dumnezeul nostru. Ea nu-şi va găsi liniştea de nu se va uni în chip tainic cu Hristos, ci va deveni stearpă de cele duhovniceşti, străină de cele cereşti şi veşnice. Ea caută spre pământul din care a fost zidită, se hrăneşte cu lut, apă şi cu roadele ivite din pământ sau cultivate cu sudoarea frunţii în aceeaşi ţărână. Se leagă de cele văzute şi nu cunoaşte lumea nematerialnică, nepercepând nici o perspectivă a vieţii spirituale. Iubeşte frumuseţile lumii, pe care le admiră neîncetat, fără să se gândească la Creator. Râde, dar nu se bucură, plânge, dar nu se foloseşte de darul lacrimilor.

Omeneasca fire este dependentă de hrană, apă, aer şi se ofileşte aproape instantaneu în lipsa acestora. Se însingurează, izolându-se în pustietatea gândirii limitate, nevoind a mai ieşi la lumină, pierzând orice fel de comuniune. E nefericită. E singură. Nu se poate ridica prin propriile forţe, cu toate că i s-au dat nenumărate porunci spre împlinire. E întuneric. E bezna păgânătăţii străvechi, foarte adâncă, fără ieşire, copleşitoare, apăsătoare. Firea omenească străină de apa curăţitoare a Botezului este muncită de o nemărginită şi infinită golire a lipsei iubirii de Dumnezeu.

Un singur glas al creaţiei şi de la creaţie, prin care s-au întemeiat toate, cheamă la odihnă firea omenească chinuită în întunericul veacurilor idolatre: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). A te odihni în Hristos nu este altceva decât insistenţa stăruitoare şi străduitoare în cele duhovniceşti. Starea odihnei duhovniceşti au trăit-o şi încă o trăiesc sfinţii, care au simţit mai dinainte ce înseamnă sânul lui Avraam şi dulceaţa nespusă a dumnezeirii.

Omul, indiferent de veacul în care s-a născut, nu se poate odihni decât în Hristos, Care atunci când vorbea mulţimilor sătura nu numai cugetele acestora, flămânde de cunoaştere lăuntrică, ci hrănea în chip minunat şi trupurile supuse nevoilor fireşti ale existenţei. La ceasul din urmă al putinţelor trupeşti, cele câteva mii de suflete au flămânzit şi Mântuitorul intervine în creaţie şi preface neputinţa în bucurie înmulţind hrana, precum odinioară a pogorât mană cerească în pustie. Comuniunea tainică cu Dumnezeu este hrană şi odihnă omului, căci firea omenească din persoana Mântuitorului nu s-a hrănit doar cu pâine, ci cu tot Cuvântul lui Dumnezeu.

Harul Duhului Sfânt hrăneşte deopotrivă şi sufletul, şi trupul oamenilor şi le dă aripi, adică energie, nădejde, putere, curaj, pricepere, perseverenţă, odihnă. În Sfintele Taine şi ierurgii, în Sfânta Evanghelie şi-n toată lauda de fiecare dimineaţă şi seară, se regăseşte această hrană şi odihnă a omului, iar trăirea ascetică a multor sfinţi arată îndumnezeirea firii umane, flămândă, însetată, goală, străină, bolnavă şi închisă prin odihna sufletului izvorâtă din nemărginita iubire Treimică.

Mărturisirile multor credincioşi arată disponibilitatea sufletului omenesc de a se ataşa de slujbele bisericeşti şi de predicile duhovnicilor, spre a se odihni cu toată fiinţa, a se detaşa de grijile cotidiene şi a se aşeza sufleteşte. Sufletul omului are capacitatea de a percepe harul dumnezeiesc ca pe o hrană nepreţuită, unică, indispensabilă stării de fericire. Această licărire a lucrului nefăcut de mână omenească vine în întâmpinarea omului ostenit şi epuizat de tot felul de factori externi, foarte agresivi, care au tendinţa de a se aşeza proeminent în străfundul sufletului. Sunetul unic de toacă şi al clopotului mănăstiresc, cântarea îngerească a maicilor oprite din osteneala lucrului de obşte, glasul duhovnicilor iscusiţi, gata oricând să răspundă întrebărilor folositoare de suflet, fac din mănăstiri şi schituri locul ideal al odihnei sufleteşti şi trupeşti.

Aşadar, omul nu-şi poate odihni trupul în lăcaşurile dezmierdărilor pământeşti, căci va flămânzi şi înseta mai mult, tulburându-se în cuget şi dereglând metabolismul firesc al creaţiei trupului uman, ci va trebui să-l ungă cu mireasma darurilor izvorâte din Duhul Sfânt, pregătindu-l la vremea rânduită prin post şi înfrânare, pentru ca în ceasul din urmă al adormirii sale, să se poată odihni în pace, aşteptând glasul trâmbiţei, care va vesti ÎNVIEREA.