Invadarea

Mă uit înainte, văd ciment, plastic, sticlă şi fier. Mă uit în stânga şi-n dreapta, la fel - văd tot ciment, plastic, sticlă şi fier. Încerc să mă uit înapoi şi parcă se mai vede câte un pâlc de verdeaţă printre ciment, plastic, sticlă şi fier. Pierdut printre ciment, plastic, sticlă şi fier, mă întreb: Oare când a fost invadat pământul de ciment, plastic, sticlă şi fier? Umbra copacilor tăiaţi, „desigur, din necesităţi comunitare“, locul parcurilor de promenadă, al spaţiilor verzi, al parcurilor de joacă pentru copii, de odinioară, umbra firelor de iarbă, la fel, hăcuită din raţiuni existenţiale, parcă ar încerca să spună: Daâ tu, străinule, pe ce lume trăieşti? Nu ştii că a fost mare război între homo sapiens şi natură, iar învingător, pentru moment, a ieşit nechibzuinţa celui pe care l-ai numit om? Bine, bine, dar omul pe care-l ştiu eu avea respectul pentru trecut, avea responsabilitatea prezentului şi speranţa viitorului şi, apoi, nu era aşa de nătâng să-şi sape singur groapa!? Ai zis bine că avea, că era! Între timp, ca urmare a îndepărtării de esenţa umană şi a supertehnicizării, omul şi-a pierdut vederea, şi-a pierdut auzul, până şi gustul i s-a schimbat de atâtea E-uri, iar în cele din urmă şi-a pierdut inclusiv raţiunea şi şimţul realităţii. Aproape că a devenit o legumă. Gândesc şi muncesc în locul lui roboţii. El trăieşte într-o lume virtuală. Se plimbă prin univers, ca vodă prin lobodă, este într-un permanent „război“ cu alianţele extraterestre (joacă de maniaci, războiul este cea mai crudă atitudine umană), mănâncă o dată la două zile alimente superenergizante, până şi „dragoste“ face cuplat la nişte drăcii de aparate. În câteva zeci de ani, ca urmare a excesului de comunicare virtuală, va uita să mai vorbească (nu-i aşa, orice organ nefolosit îşi pierde funcţia pentru care a fost creat). De atâta comoditate, a uitat şi cele mai simple operaţiuni matematice (adunarea, înmulţirea, scăderea, împărţirea), a uitat chiar să mai gândească. Doar cei mai săraci se mai comportă ca nişte oameni normali, în rest, toţi sunt fie într-o competiţie de tip consumativ, fie într-o transă virtuală. Bun, dar atunci, ceva nu este în regulă, nici cu acest om nou, nici cu mediul în care trăieşte. Primejdia pluteşte în aer. Văd că temperatura aerului este insuportabilă; afară nu se mai poate respira, iar oamenii trăiesc mai mult în sere de sticlă sau buncăre îngropate pe care le numesc cu emfază supermarketuri multifuncţionale, iar simfonia creativităţii de altădată este luată de nişte roboţi, care fac de toate. Aproape că nu mai vezi oameni mergând pe jos, toţi fie zboară cu avionul, fie zboară cu bolizii turaţi la mii de rotaţii pe minut, fie stau înţepeniţi în faţa ecranelor virtuale. De plouat nu mai plouă, de nins nu mai ninge, iar anotimpurile au luat-o razna de tot - nu mai ştii când este toamnă sau iarnă, primăvară sau vară. Secetă, uragane, taifunuri, cutremure etc… sunt tot mai dese şi mai devastatoare. Pustiul se extinde cu viteza luminii, iar norii şi-au schimbat culoarea în roşu. Ne fierbem ca într-un cazan. Un firicel de iarbă, gârbovit şi cu o voce anemică, ne spune şoptit, pentru a nu consuma prea multă energie: „De doi ani de zile n-a mai plouat nici o picătură, iar ce vezi tu acolo, sus, pe cer, sunt nori de gaze otrăvite, care parcă de abia aşteaptă să vină o ploicică, să coboare printre noi şi să ne ia şi firul de viaţă care mai pâlpâie în noi. Dar erau cândva biserici, monumente, clădiri istorice etc…, ce s-a întâmplat cu ele, nu le mai văd nici pe ele?! Mai sunt, dar sunt fie ascunse în pădurea de zgârie nori, fie au fost integrate în acele megaconstrucţii multifuncţionale (oraşe-sere) şi racordate la fluxul unui nou stil de viaţă, desigur artificial.