Învățători, maeștri, povățuitori

Una dintre problematicile stringente pe care le-am analizat în câteva reprize de dezbateri, în compania unor prieteni la fel de preocupați de subiect, pornește de la întrebarea: „Mai avem maeștri?”, iar în urma unui răspuns afirmativ, am putea continua: „Au rămas fideli aceluiași scop pentru care au fost recunoscuți și numiți astfel predecesorii lor?”. Maeștri din varii discipline și diviziuni, de obârșii și preocupări distincte, oameni capabili să deschidă și să descrie o cale, trasând inimii și minții o hartă conciliantă, de echilibru, ajutor și recurgere mutuală. Dialogul nostru a pornit pe mai multe fronturi, cu ­exemple de toate soiurile, personalități istorice, personaje și proptele literare, ca în cele din urmă să cădem de acord asupra unei concluzii dezarmante: s-a estompat, în prezent, dimen­siunea reală, te­mei­nică și gravă a noțiunii de maestru.

Maestrul, magistrul, învăță­torul, povățuitorul e un om care educă și inspiră prin puterea ­exemplului, el nu face nimic ­altceva decât să sculpteze caractere, în anumite cazuri să le vindece de orgoliu și să-l înlocuiască pe acesta cu demnitatea născută din privirea spre cele înalte, din relația cu Creatorul. A fi maestru nu e o profesie. Nu declari lucruri dintr-o postură de statuie, cu rigiditate și îndărătnicie față de nuanțele realității. Maestrul sau învățătorul e permanent în slujba virtuților, poate fi, uneori, mai presus de instituții și chiar le poate înnoi. Pentru că maestrul nu e un consumator al „libertă­ților” de jos, ci un stăruitor în deplina - oferită de Mântuitorul Hristos. Iar instituțiile, asemenea oamenilor, tind să își piardă a, devenind consumatoare de libertăți - tratații frugale și compensații care să confere o oarecare satisfacție de moment.

Aserțiunea că nu mai avem maeștri, învățători, povățuitori ar fi de un scepticism aldin. Învățători, oameni călăuziți de Dumnezeu, prin care El lucrează vor fi întotdeauna pe pământ, altfel de unde milostivirea Sa pentru relele noastre de peste zi și bucuria unor întâlniri fericite.

Percepția deformată asupra noțiunii de învățător sau maestru pornește, în primul rând, de la ideea greșită și superficială a societății actuale că maestrul trebuie neapărat scăldat în vedetism, că trebuie să fie certificat de televiziuni, mass-media - surse absolut necesare credibilității lui -, să fie un om simpatic, să placă oricui, chiar și când nu face sau nu spune ce trebuie și cum trebuie. Maes­trul e, în opinia generală, un om care a reușit profesional, indife­rent de domeniu, un om de succes și cam atât. El pare să fie asimilat unui descurcăreț care, situat într-un cadru călduț, dă sfaturi când i se cer. Atenție, doar la solicitarea altora! În rest, dacă va vorbi și va interveni din proprie inițiativă, simțind responsabilitatea morală ce-i revine de dincolo de angrenajele lumii vizibile, i se va aplica eticheta de băgăreț. Învățătorul e un povățuitor, într-adevăr, e „ca o pecete și ca un model” (Calist și Ignatie Xanthopol, Filocalia VIII, 30-32), un om care așază în locul dezordinii disciplina, iar în locul îndoielii pornite din deznădejde, răbdarea de a căuta.

Avem nevoie de maeștri ca să putem recunoaște prin pedagogia lor aspectele pedagogice ale lumii în ansamblul ei. Oamenii aceștia, care la rândul lor au primit, poate, învățătura folositoare, trăirea și simțirea prezenței lui Dumnezeu din partea celor de dinainte, sunt reperele adevăratelor comori. La antipodul acestei vocații se situează, cu slavă de sine, falsele modele, care urmăresc, speculativ, cununile vieții acesteia, socotind că au parte de o singură viață, într-o singură lume. Slava de sine, ca un maestru al căderii, ce te învață să mori pentru totdeauna, provoacă dezbinarea sinelui în ­fel și fel de adeziuni și îndeletni­ciri contradictorii. Una dintre preocupările maeștrilor care predau slava deșartă e crearea de noi contradicții. Pentru care divide et impera înseamnă atingerea ­scopului, instalarea nonsensului. Tinerele generații sunt vizate cu predilecție acestei mode de risipire în străinătatea conștiinței, valorilor morale, cunoașterii cu și prin discernământ, iar învățătorii și maeștrii pe care-i admiră sunt practicanții nonsensului. Preda­rea nonsensului, în multe situații, a cauzat o acomodare îngrijo­rătoare, aproape că sinele le-a fost smuls, învățându-i să imite ­comportamentele frivole și luxul exterior.

De aceea, nu de puține ori, un glas lăuntric răzbate, într-un final, spunându-ne, din adâncul întunericului cu care l-am pecetluit: „Adună-ți toate ale tale care sunt, de fapt, ale Mele, din toate preocupările tale lipsite de sens”. Cu alte cuvinte, să ne adunăm din lume, picătură cu picătură, ca să fim deasupra lumii.

Adevărații învățători, deși tot mai mult disprețuiți de oameni, văd slava lui Dumnezeu. Orice ar preda pentru echilibrul lumii acesteia, predau însoțind știința lor cu dragostea de Dumnezeu. Unii ca aceștia fug de onorurile lumii, pentru că singurele onoruri ce le fac cinste, răsplătindu-i, sunt faptele celor pe care i-au călăuzit. Străbat kilometri fizici și kilometri de la inima lor la inima celor mai puțin învățați și simțitori.

Sunt și învățători care n-au ascultat și învățat predania de la nimeni, ci oameni cu atâtea daruri fiind, iar dragostea lor pentru Hristos și a lui Hristos către ei arătându-se punte strașnică și neîntreruptă de comunicare, au dobândit priceperea bună de a pătrunde tainele. De ridicați prin faptele și purtările lor înțelepte deasupra tuturor „libertăților” de jos, s-au făcut cale și început bun altora, răsunând în inima lor cuvântul Mântuitorului: „N-am venit să Mi se slujească, ci să ­slujesc”, ca principală poruncă a acestei vocații.