Învăţătorul - semănătorul luminii cărţii

Sunt fapte, mai ales în copilărie, ale căror tâlcuri întregi le desluşeşti mai târziu, uneori la multă vreme după ce-au avut loc. Când se petrece acea înţelegere, se săvârşeşte un fel de iluminare sub revărsarea ciuturii soarelui acolo unde domnise un timp întunericul. Astfel de revelări, ce nu schimbă derularea în sine a unor episoade trăite, te duc în miezul sensurilor şi te scot din ceea ce era doar părelnică reprezentare. Mă ridicasem băieţandru şi cercam din toate puterile, atâtea câte existau la acea vârstă, să pricep mersul lumii. Mintea, ochii nu izbuteau să cuprindă toate înţelesurile în lăuntricitatea lor, dar mă prindeam de câte un fir şi pe rotocoalele lui mă duceam să văd cum şi în ce mod se rânduieşte existenţa de curg într-un anume fel şi într-o anumită albie clipele. Nu trecea zi lăsată de la Dumnezeu ca mama mea Georgeta, învăţătoare, să nu ne vorbească de elevii ei, să ne povestească cu glasul plin de emoţie despre o mică ispravă a unuia sau altuia, cum ar fi fost o reuşită la un examen de admitere la liceu, ori chiar la facultate, neuitând să precizeze că aceştia se aflaseră într-o competiţie cu cei din generaţia lor care absolviseră la târg, la Fălticeni, la şcoli cu renume. Era stăpânită de o satisfacţie nemărginită, de parcă ar fi fost izbânda ei şi a copiilor săi. Nu prea realizam atunci de ce o cutreiera atâta bucurie şi de ce se mândrea. Ştiam, pentru că observam zilnic, că dedica multe ceasuri, jertfindu-se, cum mi-am dat seama după aceea, pregătirii sale şi a elevilor care-i fuseseră încredinţaţi spre formare. Voia cu tot dinadinsul să-i pornească bine în călătoria lor spre un rost bun. Munca ei la catedră nu se termina niciodată după orele de clasă. Fără de simbrie făcea cu ucenicii lecţii suplimentare, ajutându-i să pătrundă temeinic cheia problemelor şi exerciţiilor din manuale. În prealabil nu cruţa nici somnul ca la rândul ei să rezolve probleme grele. Mama era învăţătoare şi se modelase pentru cariera de dascăl în ambianţa de rigoare şi formaţie multilaterală a unei prestigioase şcoli normale, cea de la Botoşani. Acolo dobândise nu numai cunoştinţe felurite, toate cele de folos unui învăţător, ci i se insuflase credinţa că dascălul nu se poate rezuma în misiunea sa didactică doar la cadrul strict al predării materiilor din programa şcolară. Ca să-şi onoreze menirea, se cere să iubească copiii ca un părinte şi să li se dăruiască cu toată fiinţa cât sunt în grija sa. Fără dogoarea dragostei părinteşti, împletită cu exigenţă, seminţele nu vor rodi cum trebuie în frageda făptură. Aceasta fusese lecţia primordială primită în şcoala normală. Avea să fie pravilă pentru zeci şi zeci de generaţii de normalişti. Mama mea Georgeta o urma cu sfinţenie.

 La sfârşitul deceniului al cincilea şi începutul celui de al şaselea al veacului trecut avea loc generalizarea obligativităţii ciclului secundar. Apăreau în mediu rural pe lângă şcolile primare şi cele generale. Nu erau în toate satele profesori pentru disciplinele din programă. S-a apelat atunci la învăţătorii cei mai experimentaţi ca să ocupe catedrele vacante. Mama a fost solicitată să predea la şcoala din Lămăşeni, raionul Fălticeni, regiunea Suceava, matematica. A acceptat cu greutate, deşi vădise la Normală aptitudini peste medie pentru acest obiect. Era conştientă că-şi asumase o mare responsabilitate faţă de destinul unor copii care aveau dreptul să fie instruiţi la fel de serios ca şi cei de la oraş. S-a apucat să se pregătească fără preget acasă, în consultaţii cu cei mai buni profesori din Fălticeni, între care strălucitul şi temutul domn Tincu, sau la cursuri de perfecţionare. Multe nopţi albe le-a consacrat studiului, pentru că nu concepea să-şi neglijeze obligaţiile domestice. S-a pus repede la punct şi a ambiţionat să lucreze suplimentar cu elevii săi, mai ales cu cei dornici, care erau şi cei mai mulţi. Aceştia i-au răsplătit munca şi au trecut cu bine de competiţiile de admitere la liceu şi facultate. Unii dintre elevi au ajuns să predea chiar matematica. Aceste performanţe, generatoare de atâtea bucurii pentru mama mea, nu erau, aşadar, rezultatul hazardului, ci al muncii perseverente, pasionante a dascălului şi elevilor săi. Mama trăia emoţiile parcursului devenirii odată cu ei. Îi însoţea la examene, tremura aşteptând rezultatele, se bucura sau se întrista de parcă ar fi fost vorba de propriile odras­le. Atunci îmi rămâneau oarecum străine mobilurile acestui comportament. Mi se părea că rupea ceva din ceea ce era al nostru, al meu şi al surorii Angela. Peste ani mi-a fost clar de ce se purta mama aşa. Abia atunci am înţeles că acest mod de a fi fusese caracteristic dintotdeauna dascălilor modelaţi în spirit haretian. Ei nu făceau ceva ieşit din comun, îşi onorau cu demnitate vocaţia, dăruind ţării oamenii de care aceasta avea nevoie. Când toate  începeau să-mi fie limpezi, citeam în altă cheie multe dintre momentele trecutului, ale căror semnificaţii nu fuseseră pe deplin descifrate la vremea respectivă. Elevii mamei erau într-un anume chip şi copiii ei. Intraseră în viaţa sa, în familie. Aceştia, la rându-le, erau animaţi de simţăminte parcă filiale. Veneau la învăţătoarea sau profesoara lor să împărtăşească împreună izbânzile, eşecurile. Această trainică legătură sufletească îşi are temeiuri în zisa Domnului, cea a iubirii aproapelui ca pe tine însuţi, şi a reprezentat suportul atâtor biruinţe în modelarea noilor generaţii în şcoala românească de-a lungul timpului. Această afecţiune de o factură specială n-a dispărut şi joacă acelaşi rol benefic în plămădirea celor care bat la porţile vieţii, dar parcă nu mai are pregnanţa de odinioară. Pragmatismul lumii de azi nu poate făptui de unul singur ceea ce are de făptuit în absenţa iubirii, a solidarităţii ­imanente, care reprezintă pe mai departe coloane ale unui proces educativ solid, performant.

La toate aceste tâlcuiri am reflectat în ziua de 17 ianuarie 2019, zi în care se împlineau o sută de ani de la naşterea mamei mele Georgeta la Spitalul de la Mănăstirea Slatina din judeţul Baia.

Amintindu-mi de ea la ceas centenar mi-a trecut prin faţa privirilor felul în care şi-a plinit datoria la catedră şi cântărind cu inima şi mintea am cutezat cu smerenie să o aşez în şirurile ce ilustrează marea galerie a dascălilor neamului nostru. De pilda lor e cred azi mare trebuinţă spre a rostui cum se cuvine actul sacerdotal al semănării luminii cărţii mai ales în lumea satului românesc.