Înviere

Zilele trecute am avut bucuria unei discuţii teologice şi nu numai, cu o persoană de o trăire, o vioiciune şi o prospeţime extraordinară a spiritului, în ciuda vârstei nu tocmai fragede. Mi-a rămas în minte însă o expresie cu valoare de îndemn al partenerului de dialog sus-amintit, centrată pe ideea respiraţiei aerisite a trăirii, gândirii şi modului de înţelegere a firescului lucrurilor sau adevărurilor, cel puţin din perspectivă teologică. A lăsa lucrurile şi, în definitiv, realităţile să respire, indiferent de catalogarea momentană şi, de cele mai multe ori, pur arbitrară a importanţei lor, nu înseamnă abandonarea interesului pentru ele şi în nici un caz nu este sinonim cu ignoranţa, ci tind să cred că are mai mult de a face cu pătrunderea sensului lor. În acelaşi timp, adevărurile de credinţă respiră şi lucrează potrivit asupra noastră şi în noi atunci când nu se abuzează de sufocantele definiţii de sorginte scolastică, ci se lasă loc şi tainei, misterului dumnezeiesc, în care se recunoaşte drept voia Tatălui ceresc. Când Duhul lui Dumnezeu suflă unde voieşte, înseamnă că El este mai presus de orice tentativă umană de a-L ancora pentru totdeauna în egoismul unei definiţii care să ne fie pe plac şi pe care noi să o înţelegem. Asta nu înseamnă că ne rămâne inaccesibil. În momentul Schimbării la Faţă al Mântuitorului Hristos, strâns legat de Patimă şi apreciat ca ultimă încurajare divină a omenirii (în speţă a ucenicilor) înainte de Cruce şi Moarte, Petru vrea să lege dumnezeirea de pământul înţelegerii sale obtuze, construind trei colibe şi limitându-i respiraţia. Până şi Evanghelia este indignată de atitudinea invocată mai sus, nepregetând să amendeze gafa Sfântului Petru: căci acesta nu ştia ce face.

Paştile, mărturisit atât ca eveniment, dar şi ca adevăr de credinţă, se supune în ultima perioadă aceloraşi legi ale înţelegerii sufocante, sugrumat, ca sărbătoare, până aproape de extincţie. Pentru unii, mulţi, Învierea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos este o zi dintr-un mini-weekend, propice pentru întâlnirile de familie şi petrecerile în acelaşi cadru. În acest caz, Paştile îşi pierd importanţa de Credo, dar câştigă mult în ceea ce priveşte aspectul culinar. În acelaşi ancadrament comercial se înscriu şi cele mai multe din noile „obiceiuri“ importate cu atât drag şi cu atâta deschidere, de parcă am locui într-un ţinut arid în ceea ce priveşte spiritualitatea autentică şi proprie. În locul binecunoscutului, învechitului şi poate doar în satul românesc păstratului salut al Paştilor Hristos a înviat! auzim mai noul şi modernul Ce ţi-a adus iepuraşul?, ca şi cum Învierea ar căpăta conotaţiile unei păgâneşti sărbători a rozătoarelor, iar noi am fi mari amatori de morcovi. Alţii, persoane cu un sentiment religios mai accentuat, vin la biserică în noaptea de Paşti, continuându-şi astfel promenada prin oraş începută în seara aceleiaşi zile. Veniţi să luaţi lumină! constituie îndemnul mult dorit şi aşteptat în linişte, după care se revine la gregaritatea ce ne caracterizează atât de bine şi de care nu ne dezicem absolut deloc, sufocând lumina şi la propriu şi la figurat.

Săptămâna Patimilor care premerge sărbătoarea Învierii este drumul Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, de la viaţă la moarte, şi apoi din nou la viaţă. Ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Fil. 2, 6), Mântuitorul Îşi urmează tăcut (nu resemnat) calea până la Golgota, arătând încă o dată, în vremea vieţii Sale pământeşti, că ne iubeşte şi cât de mult ne iubeşte. Nu o arată fastuos, proclamator, justificându-Se cu acest fapt şi cerându-ne socoteală. Nu ne sufocă obligându-ne şi nici nu ne uită. Lângă Hristos, răstignit şi înviat, putem respira liber viaţa veşnică.