Învierea Domnului, începutul timpului

Cântările bisericeşti răsăritene numesc deseori Sfânta Cruce drept scară către cer, stâlp care uneşte pământul cu cerul şi care a fost înfiptă în muntele cel sfânt, pentru noi echivalent cu Golgota, locul Căpăţânii. Pe acest loc sacru din cetatea Ierusalimului, credincioşii au construit încă din primele secole o biserică mare, sub acoperişul căreia se află nu numai locul răstignirii Domnului, ci şi mormântul din care Acesta a înviat.

Aşa precum în Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim se situează, am putea spune, centrul lumii, tot la fel sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos constituie miezul timpului liturgic creştin. În jurul ei gravitează cele două timpuri liturgice speciale, unul al postului, al slujbelor de seară, al deniilor, Liturghiei Darurilor - anume Triodul -, iar celălalt al bucuriei, al cântărilor "Hristos a înviat" şi "Ziua Învierii" - Penticostarul.

Sărbătoarea Învierii nu este însă numai centrul timpului liturgic, ci şi un nou început, semnul că s-a petrecut ceva nou sub soare, nemaivăzut, nemaiauzit. Prin Înviere înţelegem că Hristos a biruit moartea şi a pus început vieţii veşnice, nestricăcioase. Slujba de la miezul nopţii, când toate lumânările şi candelele se sting, iar preotul împarte lumina cea nouă, simbolizează tocmai acest nou început. Ridicând de trei ori lumânarea aprinsă, preotul rosteşte: "Veniţi de luaţi lumină!", ceea ce este ca şi cum Dumnezeu ar spune din nou: "Să fie lumină!" Ne naştem din nou, înviem, ne spălăm de păcate. De acum înainte trăim o nouă viaţă în Hristos.

Nu numai acest moment al slujbei Învierii face trimitere la noul început. În timp ce împarte lumina, preotul iese afară din biserică, de unde citeşte Sfânta Evanghelie, timp în care clopotele bat, iar apoi cântă imnul Hristos a înviat… şi rosteşte Ectenia mare, la care credincioşii răspund cu: "Doamne miluieşte". După această "introducere", slujitorul Domnului, îmbrăcat în haine luminoase, merge înapoi în biserică urmat de credincioşi, iar de aici slujba continuă cu luminoasele cântări ale Canonului Învierii. Acest ritual al intrării în sfântul lăcaş semnifică stricarea porţilor iadului, mântuirea celor ce s-au săvârşit întru credinţa venirii lui Mesia şi schimbarea paradigmelor. Paştile însemna în evreieşte trecerea din robia egipteană către viaţa cea nouă, a libertăţii. Pentru noi, creştinii, înseamnă acţiunea prin care "din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă" (Cântarea I a Canonului).

Catavasiile Învierii, compuse de Sfântul şi marele maestru imnograf Ioan Damaschinul, constituie una dintre cele mai frumoase pagini de poezie creştină. Ele sunt dublate de încă o mărturie a faptului că ne aflăm în faţa unui nou început, anume Omilia pascală a Sfântului Ioan Gură de Aur. În această cuvântare, marele ierarh al Constantinopolului cheamă pe toţi la marea sărbătoare a bucuriei, pe cei care au postit mai mult sau mai puţin, pe cei treziţi încă din primul ceas şi pe cei din urmă. Toţi, indiferent de rangul avut, sunt chemaţi să participe la marele praznic prin care moartea nu mai este de temut, fiindcă a fost învinsă, iar iadul "s-a amărât că s-a stricat".

Sfânta Liturghie celebrată înainte de răsăritul soarelui cheamă la bucuria împărtăşirii de Hristos. În mod ciudat, citirile Apostolului şi Evangheliei nu fac aluzie la Învierea Domnului. Aparent ciudat însă, fiindcă în realitate ele se încadrează în aceeaşi idee care uneşte întreaga slujbă: a startului unei vieţi noi. Pericopa de la începutul cărţii Faptelor Apostolilor aminteşte de începutul propovăduirii Învierii până la marginile pământului, în timp ce Evanghelia de la Ioan 1, 1-17, cunoscută sub numele de Prolog, reprezintă descoperirea că Hristos Cel înviat este unul şi acelaşi cu însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel dintru început, Cel după chipul Căruia am fost creaţi şi Cel prin Care nu s-a vestit o lege nouă, ci ni s-a revelat harul şi adevărul. Însă, mai mult decât atât, Hristos Cuvântul este Cel prin care Tatăl S-a făcut cunoscut.

Precum slujba accentuează, cel puţin aparent, ideea de început al vieţii în detrimentul momentului istoric al Învierii, tot la fel icoana ortodoxă a acestui praznic înfăţişează o scenă cu totul specială: Mântuitorul Hristos, în haine albe, stând deasupra porţilor stricate ale iadului, trage din morminte pe protopărinţii Adam şi Eva. La scenă sunt participanţi şi proorocii, şi patriarhii Vechiului Testament, care nădăjduiau de multă vreme în această ridicare din morţi. Dedesubt, în întuneric, şade legat diavolul. Aşadar, nu Învierea triumfală, eroică, a fost zugrăvită de iconarii răsăriteni, ci ecoul acestui eveniment minunat. Nu înseamnă că Învierea Domnului este subestimată, ci mai degrabă că slăvim pe Hristos pentru ceea ce a făcut cu firea noastră, trezind-o la o viaţă nouă, nestricăcioasă.

Cel din urmă semn al Învierii ca început este salutul creştinesc. Timp de patruzeci de zile, întâlnindu-ne, nu ne mai salutăm cu "bună dimineaţa!" Ceva mult mai important s-a petrecut cu noi, ceva înălţător ne face să tresăltăm cu bucurie şi să strigăm: "Hristos a înviat!".