Înviind Iisus din mormânt, ne-a dăruit viață veșnică...

În zilele binecuvântate ale Săptămânii Luminate în care prăznuim plenar Învierea lui Hristos, toate slujbele încep cu Canonul Învierii, o sinteză liturgică a teologiei hristologice legate de Înviere și o adaptare imnografică a textului Sfintelor Evanghelii care ne vorbesc despre Înviere. Călăuzindu-ne de imnografia acestei alcătuiri a Sfântului Ioan Damaschin, descoperim profunzimea dogmatică a Învierii Domnului în perspectiva mântuirii noastre.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este momentul când Fiul lui Dumnezeu ne-a trecut „din moarte la viață și de pe pământ la cer”. Pentru aceasta slăvim Ziua Învierii lui Hristos, luminându-ne cu prăznuirea și „cântăm cântare de biruință”: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le. Ne bucurăm în aceste zile de serbare pascală văzând „pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii” și alături de „toată lumea cea văzută și cea nevăzută” prăznuim Învierea Domnului, „Bucuria cea veșnică”.

Natura întreagă este invitată de imnografia pascală să participe la cinstirea Învierii lui Iisus: „Cerurile după cuviință să se veselească și pământul să se bucure”, pentru că „acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt”, iar toată făptura prăznuiește „Învierea lui Hristos întru Care s-a întărit”.

În Sfânta și Marea Sâmbătă am cinstit Îngroparea lui Hristos, iar în Duminica Pascală am sărbătorit Învierea Lui, de aceea cântăm: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat”.

Primii martori ai Învierii sunt femeile mironosițe care vin în prima zi a săptămânii, Duminica, pentru a împlini ritualul iudaic legat de înmormântare, pe care nu l-au putut face la moartea Mântuitorului din cauza Sabatului și Paștelui iudaic, descoperind mormântul gol. Tot acum află de la înger că Hristos Domnul a înviat: „Venind mai îna­inte de zori cele ce au fost cu Maria și găsind piatra răsturnată de pe mormânt, auzit-au de la înger: Pentru ce-L căutați printre morți, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Vedeți giulgiurile cele de îngropare! Alergați și vestiți lumii că a înviat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuiește nea­mul omenesc”.

Prin Întruparea, Nașterea, Răstignirea pe Cruce și Învierea Sa, Domnul Iisus Hristos împlinește profețiile mesianice, de aceea nu este întâmplătoare pomenirea prorocului Avacum în irmosul Cântării a 4-a din Canonul pascal: „La dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu- grăi­torul Avacum să stea împreună cu noi și să arate pe îngerul cel purtător de lumină, grăind cu mare glas: Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca Cel Atotputernic!” Cu adevărat prorocii sunt prezenți la Înviere alături de toți drepții din Vechiul Testament pe care-i scoate Hristos din iad prin slăvita Sa Înviere, după ce prin moartea pe Cruce sufletul Său S-a pogorât la iad și a zdrobit porțile acestui loc de durere - „și a scos pe cei ținuți din veac” aici: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au ales să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri” (Sinaxar la Învierea Domnului). Pentru aceasta cântăm: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase; iar a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt”. Și din acest text vedem că Hristos împlinește profețiile mesianice.

În Cântarea a 5-a, Hristos este numit „Soarele Dreptății”, Care „tuturor viață a răsărit” prin Înviere. De aceea și noi, în zilele Săptămânii Luminate, participăm la sfintele slujbe cu lumânări aprinse din candela ce a primit Sfânta Lumină de la Ierusalim și prăznuim „Paștile lui Dumnezeu cele mântuitoare”. El este „Soarele Dreptății” Care răsare viață tuturor oamenilor prin Învierea Sa, Care ne deschide por­țile Raiului, adică posibilitatea vieții veșnice.

Insistența imnografică de a numi pe Hristos „Soare” nu este întâmplătoare, ci are un profund conținut teologic pe care-l vedem cel mai bine nuanțat în icos: „Pe Soarele cel mai înainte de soare, Care a apus oarecând în mormânt, întâmpinatu-L-au către dimineață, căutându-L ca pe o zi, mironosițele femei și, una către alta, strigau: O, prietenelor, veniți să ungem cu miresme Trupul cel de viață purtător și îngropat, Trupul care a înviat pe Adam cel căzut, Care zace în mormânt. Să mergem, să ne sârguim ca și magii și să ne închinăm, și să aducem miruri în loc de daruri Celui ce nu în scutece, ci în giulgiu a fost înfășurat, și să plângem și să strigăm: O, Stăpâne, scoală-Te, Cel ce dai celor căzuți ridicare”. Soarele apune pentru a răsări, așa că folosirea lui de către imnograf în exprimarea teologiei hristologice legate de Moartea și Învierea Mântuitorului arată profunzimea gândirii patristice și frumusețea ei. Hristos, la fel ca soarele, apune seara fiind pus în mormânt și răsare dimi­neața prin Învierea Sa aducătoare de lumină și viață veșnică.

Noaptea pascală, când am proclamat Învierea lui Hristos, este unică în cursul anului bisericesc, de aceea cântăm: „Cât este de sfântă, cu adevărat, și întru totul prăznuită această noapte de mântuire și strălucită, mai înainte vestitoare fiind a zilei celei purtătoare de Lumină a Învierii, întru care Lumina cea fără de ani din mormânt cu trupul tuturor a strălucit”.

Iisus Hristos Mântuitorul lumii înviază din mormânt „precum a zis mai înainte”, dăruindu-ne „viață veșnică și mare milă”, iar noi, la Învierea Lui, „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura vieții veșnice”. Ziua Învierii, care este prima a săptămânii, este „aleasă și sfântă”, „împărăteasă și doamnă, praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pe Hristos în veci” și-L lăudăm spunând: „Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere”.