Invitaţie de nerefuzat

În Duminica a XIV-a după Rusalii de anul acesta, avem prilejul de a ne întâlni cu două evenimente contradictorii, unul fericit şi unul la polul opus. Spunem aceasta deoarece în cadrul Sfintei Liturghii ascultăm o pericopă ce conţine o pildă despre o nuntă, încă o nuntă de fiu de împărat. Dar, în acelaşi timp, tot astăzi, este şi ziua de pomenire a Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, zi de post, zi de lacrimi.

Ar fi oare surprinzător dacă am afirma că, totuşi, nu există complementaritate mai bună decât cea realizată prin cele două fapte? Să explicăm.

În pilda mai sus menţionată (Matei XXII, 1-14), un împărat, Dumnezeu, invită cu mult entuziasm la nuntă pe cei dinainte aşteptaţi, pe cei ce fuseseră pregătiţi pentru această petrecere, poporul evreu (poporul ales care fusese ocrotit şi învăţat de Dumnezeu în Vechiul Testament, format să primească mântuirea prin Mesia, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, la vremea cuvenită). Acum, desigur că ne imaginăm cum ne-am simţit fiecare din noi în momentul pregătirii nunţii noastre sau a fiilor noştri. Doritori să facem totul perfect, să punem la dispoziţie invitaţilor tot ce trebuie ca să se simtă bine, să fie numai zâmbet şi voie bună. Mai ales dacă este vorba de unicul nostru copil.

Ei, nu ne-ar pica deloc bine dacă după primele invitaţii trimise am afla că rudele noastre, prietenii noştri apropiaţi, cei de care am fost aproape de-a lungul timpului ne refuză. Dar noi am insista cu rugăminţi şi le-am descrie cum va fi petrecerea şi ce fast vor vedea… Nimic. Cei mai mulţi ar ignora invitaţia, preferând alte activităţi. De fapt, nu chiar nimic. Unii ar deveni foarte agresivi şi ne-ar umili, rupându-ne invitaţiile, vorbindu-ne urât şi agresându-ne mesagerii. Ar fi groaznic. Din fericire, nu am auzit şi sper nici să nu auzim de astfel de situaţii. Cu toate acestea, Dumnezeu a primit răspunsurile enunţate mai sus din partea evreilor şi din partea noastră.

Chemarea la nuntă este chemarea la viaţa veşnică în Împărăţia cerurilor. Mesagerii sunt profeţii, apostolii, oamenii sfinţi din istoria Bisericii, clerul - episcope, preoţi şi diaconi. Toţi au emis invitaţia la nuntă şi au încercat să fie cât mai convingători. Şi, din păcate, eşecul chemării a fost urmat de eşecul vieţii celor chemaţi. "Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc" (v. 7). A fost prea exigent? Nu, a fost drept. A fost chiar îngăduitor, căci nu a procedat aşa de prima oară. A mai dat o şansă. Nunta a avut loc. Dacă nu a fost să fie cu rudele, cu prietenii, atunci aveau să fie chemaţi cei care şi-au dorit măcar să participe, cei care au făcut măcar efortul de a se deplasa. Împăratul s-a mulţumit cu atât, pentru că nunta era mare, darurile bogate şi petrecerea se anunţa strălucitoare. Aceştia care au ajuns acolo sunt cei care porniseră pe drumul îndreptării, al dorinţei de a face binele. Iar cei care nu au avut măcar atât, care nu erau pe cale, au fost pedepsiţi teribil, aşa cum se şi exemplifică în parabolă: "Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (v. 13).

Şi acum un paradox. Cel mai potrivit pentru a participa la această nuntă este cel prăznuit azi, Înaintemergătorul Domnului. De altfel, el este unul dintre cei ce fuseseră trimişi înainte pentru a adresa chemarea la nuntă. Este o zi tristă pentru că se face amintirea unui act mizerabil, dar este o zi de bucurie pentru că la nunta fiului de împărat participă oaspeţi de vază, cum este Sfântul Ioan Botezătorul.

Invitaţia ne-a fost făcută la Botez. Este reluată zilnic în Biserici. Să nu o refuzăm! Să ne ajute Dumnezeu să fim şi noi într-un colţişor la masa bogată ce va fi aşezată înaintea neamurilor la sfârşitul lumii, chiar de haina noastră nu ar fi decât una sărăcăcioasă!