Invitaţie la onestitate

Cu o săptămână înaintea sărbătorii Învierii Domnului Iisus Hristos, în duminica dinainte, Biserica a rânduit, în consonanţă cu predania textului noutestamentar care mărturiseşte că evenimentul de care vorbim s-a petrecut cu şase zile înainte de Paşti, prăznuirea sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, cunoscută îndeobşte mai ales sub numele de sărbătoarea Floriilor. Aşadar, înainte de Patimă, Cruce, Moarte şi Înviere, Hristos intră, purtat fiind de un asin, şi împlinind astfel profeţiile Vechiului Testament legate de acest eveniment, în Ierusalimul celor care pe de o parte doreau să Îl omoare, dar şi al mulţimii multe, care îi ieşea în întâmpinare cu ramuri de finic şi Îl omagiau, recunoscându-L drept Împăratul lui Israel. Cel care intră acum în oraşul sfânt într-o smerenie desăvârşită nu Îşi abandonează şi nu Se lipseşte de dumnezeirea Sa care nu I se anulează în vreun oarecare mod. În virtutea preştiinţei înţeleasă ca însuşire exclusivă a lui Dumnezeu, Care era Hristos, cunoştea foarte clar faptul că peste puţină vreme aceeaşi mulţime va reacţiona altfel. Poate că şi utilizarea în textul pericopei evanghelice din Duminica Floriilor a termenului mulţime (în lb. greacă ohlos) şi nu acela de popor (laos) contribuie la evidenţierea nestatorniciei şi poate într-o oarecare măsură a lipsei de identitate (nu doar umană, ci mai ales în ceea ce priveşte sentimentul religios) a celor care se transformă, pe parcurs, din prieteni în duşmani, din susţinători în acuzatori. Cei care acum îi sunt alături (şi nu vorbim doar despre mulţimea planului mai îndepărtat, ci în special despre cei 12 ucenici), peste şase zile vor fugi şi vor ajunge chiar în situaţia de a-L tăgădui, de a nu-L recunoaşte. Minunile, vindecările, învăţăturile, proorociile făcute în mijlocul lor şi pentru ei nu au fost de ajuns pentru a convinge că El este Mântuitorul, Mesia Cel vestit şi aşteptat de atâta vreme.

Cunoscând acum deznodământul Patimilor începute odată cu intrarea Mântuitorului în Ierusalim, sărbătoarea propune, printre altele, şi meditaţia asupra temei onestităţii, dar şi fidelităţii între persoane, fie că unele sunt dumnezeieşti, iar celelalte omeneşti. Să rămâi onest în relaţie cu cineva înseamnă să-l înţelegi şi să-l accepţi până la capăt. Dacă onestitatea fidelă nu caracterizează demersul nostru către Dumnezeu, dacă pe Dumnezeu suntem în stare să Îl înşelăm, cum vom proceda oare cu proprii noştri semeni? Cât de sinceri vom fi cu aproapele nostru, dacă o păcăleală poate suporta până şi Domnul, Cel Care nu numai că pe pământ a trăit între noi, dar mai mult, a trăit pentru noi. Osanalele şi ramurile de finic maschează, dacă avem perspectiva de ansamblu a lucrurilor, un egoism, configurat cât se poate de meschin: preamărim, suntem alături, Îl urmăm pe Hristos, pentru că El ne-a vindecat şi ne-a învăţat. Adică a fost bine. Când medalia însă se întoarce, ieşind la iveală reversul ei, iar perspectiva Patimilor şi a Morţii pe Cruce se creionează din ce în ce mai accentuat în propriile simţiri, devenim brusc străini şi ne adaptăm cu cea mai rapidă ipocrizie situaţiei. Pentru că vrem să ne fie bine mereu.

La două mii de ani după primul Paşti creştin şi după intrarea lui Iisus în cel mai important oraş al Palestinei timpului Său, onestitatea şi totodată fidelitatea faţă de mesajul Evangheliei lui Hristos este o temă care se impune a fi luată mereu în discuţie, din păcate. Ce rugători suntem şi cât de cufundaţi în rugăciune, până la proximul moment în care ni se periclitează propria condiţie umană! Cât de uşor putem renunţa, uneori chiar la Dumnezeu, şi cu atât mai mult la oameni, în favoarea noastră! De câte ori nu L-am însoţit pe Hristos ca mulţime, şi nu ca popor, de câte ori nu L-am recunoscut ca Împărat al slavei şi în câte egale ocazii ne-am ferit să Îl mărturisim şi să Îl urmăm, prin ceea ce El a lăsat ca distincţie, ca proprietate a celor care Îi poartă generic numele: dragostea.

Finicul, frunzele de palmier şi asinul Duminicii Floriilor sunt pregătite şi ne aşteaptă din nou. Dincolo şi mai presus de toţi şi toate Hristos este gata să intre iarăşi în Ierusalim, să sufere din dragoste pentru noi moarte de bunăvoie şi apoi să învieze din morţi. Ba, mai mult, Hristos ne aşteaptă să-L însoţim (sincer) în Ierusalimul osanalei, însă fără a încheia itinerariul nostru doar în acest moment. Părtăşia onestă la Jertfa şi Învierea hristică de mai apoi ne transformă din mulţime în popor.