Invitatul săptămânii: De la însingurare la comuniune, prin Hristos Domnul, Cel înviat

Razele de lumină ale Învierii lui Hristos se răsfrâng încă, prin sfintele cântări ale Penticostarului (perioada de 50 de zile dintre Paşti şi Rusalii), peste inimile noastre. Ele se asociază Sfintelor Evanghelii duminicale ce au fost rânduite a fi citite în cadrul Sfintelor Liturghii, preamărind minunata sculare din morţi a lui Iisus. Suntem invitaţi să gustăm din rodul cel nou al viţei, al dumnezeieştii veselii, ca părtaşi să ne facem vieţii celei veşnice şi nestricăcioase.

Dacă, în precedentele două duminici, textele biblice ne dau mărturie despre realitatea Învierii Domnului din morţi, prin Sfântul Apostol Toma şi femeile purtătoare de mir, Sfânta Evanghelie din Duminica a IV-a de după Paşti aduce sensuri noi mesajului Învierii, deşi textul preluat din Evanghelia după Sfântul Ioan, cap. 5, vers. 1-15, relatează o minune săvârşită de Hristos Domnul la începutul activităţii sale mântuitoare: vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda.

Unul dintre aceste sensuri se desprinde din afirmaţia slăbănogului: „Doamne, nu am om…“; iar acest sens vorbeşte lumii de astăzi, cuprinsă de însingurare, de comuniunea pe care o realizează şi la care ne cheamă Învierea lui Hristos Iisus.

Cuvintele slăbănogului exprimă clar o stare de însingurare. În atâta amar de vreme, 38 de ani de suferinţă şi aşteptare, nu s-a găsit nimeni, rudă sau prieten apropiat, care să fie aproape de el şi să-l ajute să se pogoare primul în apa tulburată de îngerul Domnului şi să-şi găsească astfel mult dorita izbăvire din boală. Se împlineau astfel cuvintele Psalmistului: „Mai bine este a te încrede în Domnul, decât a te încrede în om“ (117, 8).

Deşi evanghelistul ne încredinţează că mulţi oameni erau acolo, totuşi acest bolnav era singur şi fără de ajutor. Dacă boala trupească ce l-a făcut să fie legat de un pat atâta vreme este greu de suportat de oricine, apoi singurătatea şi însingurarea sunt şi mai apăsătoare pentru el.

Tipologic, slăbănogul sau paraliticul din Evanghelie exprimă starea sau condiţia omului ce s-a înstrăinat de Dumnezeu prin păcatul neascultării, iar înstrăinarea de Dumnezeu duce la însigurare faţă de semeni: „Oamenii şi-au procurat astfel, prin păcat, nu numai despărţirea de Dumnezeu, ci şi despărţirea dintre ei“ (părintele Stăniloae). Cu alte cuvinte, teologul Paul Evdokimov observă că omul fără Dumnezeu trăieşte în izolare. Pe baza acestor constatări, unii teologi definesc iadul ca un loc al însingurării.

Tragismul însingurării este resimţit azi, în lumea şi cultura noastră capitalistă, secularizată şi postmodernă ca una dintre maladiile ei, deşi, paradoxal, omul trăieşte astăzi în cât mai mari aglomerări urbane. Izvoarele conceptuale ale acestui sentiment sunt diferitele ideologii care reduc omul fie la o simplă „rotiţă“ în angrenajul societăţii, fie proclamă o emancipare individualistă a acestuia, pe fondul unei îndepărtări conştiente de Dumnezeu. Efectele acestor concepte se evidenţiază astăzi în forme diverse: „se întinde de la drama părinţilor abandonaţi de copii, la drama copiilor abandonaţi de părinţi, de la singurătatea experiată prin actul divorţurilor şi până la singurătatea soţilor, care deşi sunt împreună se simt străini şi singuri, sau de la singurătatea prieteniilor din interes şi conjuncturale, până la adâncimea singurătăţii consumate în sfera religiosului...“ (teologul C. Ioja), ori chiar până la sinucidere.

Pentru aceasta, mesajul Evangheliei Duminicii a IV-a de după Paşti vine să arate omului din oricare veac, însingurat prin patimi, că poate birui păcatul şi moartea prin Cel ce l-a tămăduit pe slăbănog şi a înviat din morţi, Iisus Hristos. Căci, Ziua Învierii este începutul împăcării omului cu Dumnezeu, dar şi a împăcării dintre noi, cum frumos ne învaţă stihira de la Laudele Paştilor. Ea ne cheamă la comuniune de viaţă cu Dumnezeu şi cu semenii în şi prin Biserica Sa, ca să se aşeze pacea şi buna învoire între oameni.

Chipul comuniunii desăvârşite dintre oameni este Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, căci numai aici auzim cuvintele: „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită“. Numai că fără Înviere n-ar fi fost Liturghie! Astfel, Iisus Hristos a instituit în istorie un nou mod de a fi oamenii împreună, un mod care îi fereşte de însingurare, modul liturgic-eclezial.

Aşadar, numai prin asumarea Învierii lui Hristos în viaţa noastră, după chipul comunităţii liturgice, putem depăşi, pentru noi şi pentru lumea ce ne înconjoară, însingurarea ce ne întunecă inima şi mintea. Numai aşa putem transforma societatea contemporană dintr-o aglomerare de indivizi într-o comunitate de persoane.

Acest mod de viaţă ne face să devenim oameni pentru oameni, conştienţi de faptul că „am văzut lumina cea adevărată...“ pe care suntem chemaţi să o împărtăşim, prin cuvinte şi fapte, altora. Evanghelia acestei duminici ne cheamă să o împărtăşim mai ales acolo unde viaţa este lipsită de ajutor: orfelinate, case de bătrâni, închisori, spitale, familii şi persoane îndurerate şi însingurate ori sărace, după cum Însuşi Domnul a făcut cu slăbănogul de la lacul Vitezda.