Invitatul săptămânii: Despre Cale

Începând cu jumătatea secolului I, atât în spaţiul culturii semite, cât şi al celei greco-latine, creştinismul s-a afirmat drept o prezenţă de neignorat. Chiar de la început, acesta a fost perceput nu ca un sistem teoretic de doctrine ori ca o teorie despre univers, ci drept o Cale. Sfântul Luca, relatând modul în care au reacţionat locuitorii Efesului la predica Sfântului Pavel, consemnează faptul că "s-a făcut tulburare mare pentru Cale" (F.A. 19,23). Despre guvernatorul roman al Cezareei, Felix, zice că acesta "cunoştea destul de bine cele cu privire la Cale" (F.A. 24, 22). Tot Sfântul Luca consemnează în F.A. 9, 2, că Saul, pe când reprezenta o "ameninţare" pentru Biserică, a solicitat arhiereului din Ierusalim scrisori către sinagogile din Damasc că, "de se vor afla acolo vreunii, bărbaţi şi femei, care merg pe Calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim (F.A. 9,2). Această Cale este una deosebită, "mai bună", care întrece toate celelalte căi. Pe ea merg fraţii (F.A., 1, 15), cei credincioşi (F.A. 2, 44), ucenicii (F.A. 6, 1); este Calea Domnului (F.A. 18, 25), calea cea întru Hristos (I, Cor., 4, 17), Calea lui Dumnezeu (F.A. 18, 26), calea mântuirii (F.A. 16, 17), calea sfinţilor (F.A. 9, 13).

Două scrieri ai căror autori se numără printre părinţii apostolici (a doua jumătate a sec. I şi prima jumătate a sec. al II-lea), Didahia sau Învăţătura celor Doisprezece Apostoli şi Epistola zisă a lui Barnaba, reiau tema Căii pe care o dezvoltă în perspectivă etica. Numele "Cale", asumat de creştinismul apostolic, subliniază dimensiunea existenţială a credinţei creştine. Creştinismul este Calea călătoriei noastre spre Împărăţia Sfintei Treimi şi de aceea este în cel mai profund şi mai deplin sens Calea vieţii. A fi creştin înseamnă să păşim pe această Cale îngustă a poruncilor şi sfaturilor evanghelice, realizând modul de vieţuire hristic întru lumina şi bucuria Duhului Sfânt. Se spune că în sec. al IV-lea, la Roma trăia o schimnică foarte îmbunătăţită, care se nevoia într-o chilioară fără ca vreodată să o părăsească. Întrebată de un avva de ce stă, aceasta a răspuns: nu stau, ci călătoresc. Aşadar, a fi creştin înseamnă a fi călător. Călătoria descrie modalitatea noastră de a fi în Hristos. Suntem în timp şi în spaţiu, dar călătoria duhovnicească se realizează în spaţiul interior al inimii prin lucrarea Duhului Sfânt, iar măsurile călătoriei sunt măsurile desăvârşirii; Călătoria este cu putinţă pentru că Hristos, Adevărul şi Viaţa, este Calea.

Sfântul Ap. Pavel scrie Romanilor: "Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape... să umblăm cuviincios ca ziua... îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos" (Rom., 13, 14), iar Corintenilor le scrie: "Nu ştiţi că acei care aleargă în stadion toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi ca să-l luaţi!" (I, Cor. 9, 24). Pe galateni îi încurajează scriindu-le "voi alergaţi bine" (Gal., 5, 7), iar despre sine spune că a verificat autenticitatea Evangheliei predicate prin colegiul apostolilor ca "nu cumva să alerg sau să fii alergat în zadar" (Gal., 2, 2).

Creştinismul este Calea călătoriei noastre spre Împărăţia Sfintei Treimi şi de aceea este în cel mai profund şi mai deplin sens, Calea vieţii."

Calea şi călătoria, iar în dimensiunea ascetică alergarea îşi descoperă întreaga semnificaţie în taina Întrupării, care le conferă sens şi le asigură bogăţie de rodire. Suntem alcătuiţi din trup şi suflet, aşa după cum Hristos este din două firi, divină şi umană, şi aceasta pentru ca să împlinim "frumoasa alergare a virtuţii într-o întrecere a sufletului şi a trupului în înfăptuirea îndumnezeirii". Alergarea noastră este cu putinţă numai întrucât Hristos a îndeplinit cel dintâi această alergare prin întrupare, unde firea omenească nu a rămas în urmă faţă de firea dumnezeiască. Asimetrice în plan fiinţial, cele două firi în Hristos realizează simetria în planul lucrării. Ortodoxia dogmei hristologice cere păstrarea ambilor termeni compatibili în perspectiva unităţii în Ipostas. A ajunge desăvârşit asemenea Tatălui ceresc (Mt., 5, 16) înseamnă a împlini alergarea care uneşte lucrarea omenească cu cea dumnezeiască. Realizată în Hristos, această sinergie e posibil să o realizăm şi noi prin har că "nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte" (Rom., 9, 16).