Invitatul săptămânii: Frumosul filocalic

Ortodoxia este religia frumosului prin excelenţă. A frumosului artistic sau estetic şi a frumosului moral sau duhovnicesc. Învăţătura ei de credinţă, morala, cultul şi arta ei, precum şi modurile de manifestare a acestora sunt expresii ale frumosului pe care ea îl exprimă, îl cultivă şi îl recomandă.

Dumnezeu este Frumosul suprafiinţial. Dintre toate numirile sau atributele lui Dumnezeu, Dionisie Areopagitul Îl definea a fi Frumosul prin esenţă. Tot ceea ce este creaţie a Sa poartă amprenta atotînţelepciunii şi frumuseţii Sale. Nu întâmplător, Dumnezeu, contemplând lumea pe care a creat-o din iubire, a constatat că, în acea stare iniţială, de nevinovăţie şi nepăcătoşenie, toate erau „bune foarte“ (Facere 1, 31).

Numele lumii, al cosmosului, în limba greacă tocmai acest adevăr îl exprimă, şi anume caracterul de podoabă sau de armonie al ei, în care omul este chemat să îşi descopere şi să îşi actualizeze vocaţia sa de rege şi preot al ei, slujind acea „liturghie cosmică“ despre care vorbea acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul.

Credinţa ortodoxă, confirmată de concepţiile ştiinţifice contemporane, dă mărturie despre acea frumuseţe interioară a creaţiei, despre o raţionalitate intrinsecă a lumii, pe care a formulat-o magistral Sfântul Părinte deja menţionat şi a explicitat-o părintele profesor Dumitru Stăniloae.

Doar păcatul a introdus în firea celor create răul, urâtul, hilarul, grotescul.

La rândul ei, spiritualitatea ortodoxă, ca ştiinţă a îndumnezeirii omului, descrie căile, mijloacele şi metodele duhovniceşti prin care omul împrăştie „întunericul“, „ceaţa“, „norii“ sau „negura“ păcatelor, despre care vorbesc scriitorii duhovniceşti, ca forme ale răului şi urâtului spiritual, şi se angajează în lucrarea binelui, concretizat în virtuţile creştine.

Poate fi socotit cu adevărat inspirat de Dumnezeu titlul pe care îl poartă colecţia cea mai importantă de scrieri ascetice duhovniceşti răsăritene - Filocalia. Mai mult decât principiul vechii kalokagatii, Filocalia este iubirea de frumos, dar nu unul material sau artistic, ci unul spiritual.

Dintre marile avantaje pe care le prezintă acest compendiu de scrieri ascetico-mistice, trebuie menţionat faptul că el acoperă o perioadă largă de un mileniu creştin, făcându-ne astfel cunoştinţă cu forme, curente şi manifestări largi de viaţă interioară. Şi nu este o exagerare a spune că Scriptura şi Filocalia singure ne pot mântui, dacă împlinim poruncile, recomandările şi sfaturile pe care ele le cuprind.

Un alt avantaj pe care îl află cititorii Filocaliei, iubitori de frumos duhovnicesc, este acela că ea cuprinde opere ale multor scriitori creştini, consacraţi ca şi sfinţi, iar cuvintele lor sunt inspirate, purtătoare de har şi capabile să îi descopere sufletului uman sensul cel mai înalt al existenţei sale - asemănarea cu Părintele său Ceresc.

În limba şi teologia română, colecţia filocalică îşi leagă numele de osteneala părintelui profesor Dumitru Stăniloae, considerat a fi cel mai important teolog al veacului recent încheiat, „patriarhul teologiei academice româneşti“. Ea include douăsprezece volume, traduse şi publicate între 1946 şi 1992.

Este absolut vrednic de remarcat faptul că, datorită eforturilor părintelui profesor, noi, românii, ne putem mândri cu faptul că avem cea mai largă Filocalie dintre toate cele existente. La operele scriitorilor prezenţi în ediţia greacă originală, părintele D. Stăniloae a adăugat şi alte scrieri, cu intenţia de a familiariza cititorul şi mai mult cu operele Părinţilor filocalici. La fel de important este faptul că, la operele acestora, pe care le-a tradus în limba vechilor cazanii, într-un limbaj de un farmec duhovnicesc aparte, teologul român a adăugat numeroase şi largi note bibliografice. Acestea, la rândul lor, adâncesc şi explicitează „zicerile“ autorilor filocalici, constituindu-se, ele însele, într-o aprofundare a spiritualităţii răsăritene.

În limba română, Filocalia mai poartă şi subtitlul de „culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi“, descriind cele trei etape fundamentale ale vieţii spirituale: asceza sau purificarea, iluminarea sau dobândirea darurilor Duhului Sfânt şi desăvârşirea sau unirea cu Dumnezeu.

În esenţă, scrierile filocalice ne descriu modul în care omul se poate elibera de păcate şi de patimi, ca forme ale răului spiritual, şi, prin dobândirea şi lucrarea binelui moral, manifestat sub forma virtuţilor creştine, dobândeşte starea de nepătimire, „cerul în inimă“, cum o numeşte Sfântul Ioan Scărarul, şi astfel se uneşte cu Arhetipul său, spre a Cărui asemănare tinde, cu Dumnezeu.

Filocalia descrie dorul ontologic al sufletului uman faţă de Izvorul Frumosului moral şi al Binelui suprem, exprimă setea omului de transcendere a lumii materiale şi finite, în căutarea şi împlinirea sa în lumea mult mai bogată în forme şi manifestări - lumea spirituală.

Viaţa duhovnicească, aşa cum o descriu scriitorii filocalici, este o luptă neîncetată împotriva păcatelor şi patimilor, având ca maică sau origine a lor vicleana filavtie, pe care acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul o înţelege ca iubire pătimaşă de noi înşine, o dragoste rea faţă de ceea ce este inferior şi păcătos în noi. Biruinţa fiecăreia dintre cele opt patimi - lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, trândăvia, tristeţea, slava deşartă şi mândria - înseamnă urcarea unei noi trepte spirituale, în căutarea Frumosului divin.

Metoda filocalică de eliberare din robia şi lanţurile păcatelor o constituie dobândirea şi lucrarea virtuţilor creştine, trepte spre cer. Cea dintâi o constituie credinţa, ca suport al vieţii morale îmbunătăţite, iar treptele următoare sunt temerea de Dumnezeu şi cugetarea la moarte şi la judecata ce îi va urma; înfrânarea şi pocăinţa; paza gândurilor şi a minţii sau trezvia; răbdarea necazurilor cu nădejde; bunătatea şi blândeţea; smerenia şi iubirea, numită de Sfântul Simeon Noul Teolog „prima împărăteasă şi doamnă a tuturor virtuţilor“.

Prin această intensă lucrare ascetică, creştinul se eliberează de „solzii“ păcatelor, care i-au acoperit şi restrâns până la suprimare puterea de discernere sau de deosebire a sufletului, se redescoperă pe sine în calitate de inel de legătură între cele două lumi, care se cheamă şi se caută una pe alta şi, în împărăţia sa lăuntrică, în adâncul sufletului său, purificat prin asceză, îşi redescoperă curăţia şi frumuseţea sa iniţială, premiză şi condiţie a întâlnirii şi unirii cu Frumosul şi Binele suprem. Iar, în limbajul Filocaliilor, aceasta poartă numele de theosis sau „pătimire a îndumnezeirii“.

Filocalia este, astfel, o expresie a frumosului spiritual, sintetizat în persoana sfântului, omul ajuns la culmea desăvârşirii, prin copleşirea elementului material de către cel spiritual, a trupescului de către duhovnicesc.