Invitatul săptămânii: Historia, Magistra Vitae

Anticii, începând de la Herodot, au privit lumea cu noi ochi, cu ochii Istoriei. Ei socoteau că este vrednic de povestit ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, lăsând la o parte irealul, neverosimilul, mitologicul. Căci, deşi mitologia greacă, mitologia latină şi mai ales cea babiloniană, egipteană, indiană, persană, scită, celtică şi chineză, iar mai târziu şi cea japoneză, scandinavă şi slavă se întreceau în a povesti faptele minunate ale divinităţilor, ale semizeilor şi ale eroilor, treceau peste faptele concrete ale zilei, ale oamenilor, târându-i în oniric, în imaginarul viselor.

Spre faptele reale s-au îndreptat personalităţi ale istoriei, ca Herodot, Tacitus, Strabo, Polybius, Cicero, şi după ei mulţi alţii, consemnându-le în scris. Nu mai vorbim de cronicile ebraice prinse în Vechiul Testament de cronicile de curte, şi, în fine, cronicile creştine, între care Sfânta Evanghelie după Luca şi Faptele Apostolilor. Sfântul Evanghelist Luca o mărturiseşte el însuşi, că s-a interesat de evenimentele pe care le descrie şi că rămâne un martor de netăgăduit al istorisirilor pe care le face: "De vreme ce mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând. Ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o" (Luca 1, 1-4).

De altfel, toate Sfintele Evanghelii istorisesc întâmplările din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor Apostoli, adică relatează precis, cu amănunte şi curaj, atât cât a fost necesar pentru a ilustra noutatea cea mare a Evangheliei venită în mijlocul lumii şi al creaţiei.

La fel, Faptele Apostolilor, cu aceeaşi acrivie istorică, continuă, prin acelaşi evanghelist Luca, relatarea despre Pogorârea Duhului Sfânt, despre viaţa primei comunităţi creştine şi despre martiriul Sfântului Întâiului arhidiacon şi martir Ştefan, despre convertirea lui Saul, despre cel dintâi Sinod Apostolic şi despre călătoriile şi tribulaţiile Sfântului Apostol Pavel. Istoria, deci, ca ştiinţă sigură, neoscilantă în faţa vieţii, abundă în Noul Testament, dar nu doar ca o înşiruire de date seci, greu digerabile, ci ca o simplă comunicare plină de seva Duhului Sfânt, ca magistra vitae christianae. Şi, desigur, viaţa creştină reluată de fiecare credincios Bisericii avea nevoie de învăţător sincer.

Istoriile bisericeşti, datorate unor oameni de geniu ca Eusebiu de Caesareea, în prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr., Sozomen şi până la Silvestru Syropoulos şi cei care i-au urmat, au prins în cuvinte crâmpeie însemnate de viaţă creştină. Pe acestea le-au prezentat cititorilor de toate categoriile nu doar ca informare, ci ca o dovadă a lucrării concrete a Duhului Sfânt în lume.

Cu istoria creştină, oamenii, în special cei deveniţi creştini, au învăţat pentru viaţa de aici şi pentru cea de dincolo de moarte. Ei au primit Adevărul revelat şi au stăruit în respingerea fabulaţiilor mitologice din orice neam. Au înfruntat cu stoicism şi eroism creştin moartea, aşa cum o arată Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia la sfinţii martiri din toată lumea. Şi au învins.

Astăzi, toate Bisericile Ortodoxe îşi au istoriile lor. Şi Biserica Ortodoxă Română îşi are istoria ei, scrisă pentru viaţă. De fapt, ea se scrie continuu, de la relatarea primelor misiuni pe pământul românesc ale Sfântului Andrei şi despre viaţa şi pătimirea martirilor de la Niculiţel şi până la cel mai tânăr creştin botezat sau cel mai nou novice primit la viaţa mănăstirească.

Anul acesta, 2010, anul comemorativ al Autocefaliei şi al Patriarhiei Române, va scoate la iveală momente de istorie creştină din care orice creştin Îl va putea cunoaşte mai mult pe Hristos, Învăţătorul dumnezeiesc, şi Care face ca istoria vie a Bisericii însăşi să fie adevărata Magistra vitae.